Azi n-am nici o premiera mai speciala despre care sa vorbesc. Am epuizat mai multe filme noi saptamina trecuta (cind am scris in mare viteza pentru ca uitasem de rubrica si revista trebuia trimisa la tipar; e prima oara cind mi se intimpla!), asa ca luam o pauza. Asa cum profesorii, cind ajung cu materia la zi, isi rezerva o ora pentru a face cu elevii ceva in afara programei (chiar daca suna a joaca), eu o sa scriu doua vorbe, trei prostii despre alte filme pe care le-am (re)vazut recent, dar nu in cinematografele romanesti.

The Great Waldo Pepper

The Great Waldo Pepper (1975) incepe asa cum trebuie sa inceapa orice film despre zbor. Aparatul de filmat ne arata citeva ipostaze ale unei localitati linistite de la tara, scaldate intr-o lumina ca mierea, si peste toata linistea aia se aude deodata un zumzait care se tot amplifica. Cine alearga la geam de cite ori aude un avion sau un elicopter stie ce vorbesc. Filmul lui George Roy Hill, in care Robert Redford – tinar si frumos – joaca rolul lui “the second greatest flyer in the world”, combina pasiunea pentru zbor cu nostalgia inceputurilor si cu aventura. Cred ca e unul dintre cele mai frumoase filme despre aviatie facute pina acum (are multa adrenalina in secventele aeriene), iar sfirsitul lui seamana cu cel din Marele albastru/Le grand bleu. Prin anii ‘30, interzicindu-i-se sa mai zboare din pricina unui accident petrecut intr-un zbor de acrobatie (asa isi cistiga existenta), Waldo Pepper ajunge la Hollywood unde se angajeaza cascador (sub alt nume) si il cunoaste la filmarile unei productii despre Primul Razboi Mondial chiar pe idolul sau, Ernst Kessler, despre ale carui ispravi obisnuia sa minta in fata necunoscutilor, dindu-se drept adversar al acestuia (de fapt, Pepper nu luptase in razboi, ci fusese doar instructor de zbor). Deci in ultima secventa, Kessler si Pepper, care isi miros aceeasi nebunie de cum se cunosc, renunta la a mima lupta aeriana angajindu-se intr-o lupta pe viata si pe moarte. Isi strica reciproc avioanele si, cind isi dau seama ca nu mai au nici o sansa sa le aduca la sol intregi, isi flutura miinile, o ia fiecare in alta directie si gata filmul! Jacques Mayol porneste la sfirsitul lui Le grand bleu drept inainte prin ocean, urmarind cintecul unui delfin. In aer, Pepper trage de mansa. Ca o coincidenta, si adevaratul Jacques Mayol, care i-a servit lui Luc Besson drept model si consultant pentru film, si Ernst Udet, care a inspirat personajul Ernst Kessler, s-au sinucis, presiunea care i-a adus aici avind insa motive diferite.

Nu gasesc alt comentariu mai bun decit poemul lui W.B. Yeats, An Irish Airman Foresees His Death, scris in onoarea unui aviator mort in Primul Razboi Mondial:

“I know that I shall meet my fate/ Somewhere among the clouds above;/ Those that I fight I do not hate,/ Those that I guard I do not love;/ My country is Kiltartan Cross,/ My countrymen Kiltartan’s poor,/ No likely end could bring them loss/ Or leave them happier than before./ Nor law, nor duty bade me fight,/ Nor public men, nor cheering crowds,/ A lonely impulse of delight/ Drove to this tumult in the clouds;/ I balanced all, brought all to mind,/ The years to come seemed waste of breath,/ A waste of breath the years behind/ In balance with this life, this death”.

Acei oameni minunati si masinile lor zburatoare

Acei oameni minunati si masinile lor zburatoare/Those Magnificent Men in their Flying Machines (1965) e adorabil, chiar daca mult diferit de filmul lui George Roy Hill. Am verificat cu citiva prieteni si cunoscuti, si toti isi aduc aminte de acest film al lui Ken Annakin cu un “Aaahhh!...” prelung care precede rememorarea oricarui moment din film. Actiunea se petrece cu putin inaintea Primului Razboi Mondial, cind toata lumea era innebunita de aviatie, iar concurenta dintre tari era pe acest plan destul de acerba. Filmul e o comedie despre o competitie organizata in Marea Britanie, ai carui concurenti principali sint individualizati ca in bancurile cu rusul, englezul, americanul s.a.m.d. Pe linga pilotul italian (Alberto Sordi) cu sapte copii, a carui nevasta plinge de cite ori el se urca in avion, pilotul francez (Jean-Pierre Cassel) care vede aceeasi femeie in toate femeile pe care le cunoaste sau americanul (Stuart Whitman) care pare taran, dar e integru si generos, l-am regasit cu mare placere pe Robert Morley, actor britanic folosit mai mult in roluri secundare si caruia putini regizori i-au speculat umorul nebun. Normal ca nu e pilot aici (fizicul de dulau cu barbie dubla si incetineala in miscari nu-l recomanda), ci tatal bogat al emancipatei eroine interpretate de Sarah Miles (pentru care se cearta pilotul britanic si cel american). Un aer de buna dispozitie nevinovata si desueta insoteste filmul de la inceput si pina la sfirsit, iar avioanele sint atit de frumoase, si chiar zboara! – desi unele par decupate din primele caiete ale fratilor Wright.

Beginners

Beginners nu e un film cu avioane, dimpotriva chiar. E realizat de un cineast american independent, Mike Mills (care a fost prezent anii trecuti in competitia Berlinalei cu Thumbsucker). Am auzit despre el ca ar fi dragut, pina l-am vazut. Trailerul iti crea impresia unei comedii, iar filmul e trist ca o zi noroasa. Ewan McGregor tocmai si-a pierdut tatal – interpretat in flashback-uri de Christopher Plummer –, iar intilnirea cu o tinara mai deosebita (Melanie Laurent), inainte de a-l ajuta sa-si depaseasca trauma, trebuie sa il scufunde pina la git in ea. Inainte de a se imbolnavi de cancer, tatal recunoscuse in fata fiului ca fusese toata viata gay. Secventele in care Christopher Plummer se baga in seama pe linga barbati mai tineri au un aer foarte comic (Plummer e, ca de obicei, foarte bun, plus ca rolul il face si mai simpatic), dar trauma fiului si, mai ales, dificultatea acestuia de a se angaja intr-o relatie sint cam plicticos tratate. Mike Mills a avut un subiect bun, dar filmul e pasabil.