Nu am absolut nici o mustrare de constiinta si nici o retinere in a declara ca cel mai fermecator si mai lucid interviu pe care l-am citit in ianuarie 2012 se gaseste in “Lire”-ul din decembrie 2011 – ianuarie 2012 si i-a fost luat desenatorului Sempe de Philippe Delaroche si Pascal Ory. Sempe e desenatorul meu preferat, e adevarat, iar aventurile micutului Nicolas le citeam cind de-abia stiam sa spun “hapciu” in franceza.

Chiar daca lucrurile n-ar fi stat asa, mi-ar fi fost imposibil sa nu fiu cucerita de vorbele atit de calde si de juste ale acestui domn care seamana putin cu Balzac-ul lui Rodin (sau poate-i doar foarte tirziu cind scriu eu Enticlopedia de fata), care insista ca e desenator “umorist”, nu “umoristic”, si care m-ar face s-o intind chiar acum la Paris, ca sa vad expozitia Un peu de Paris et d’ailleurs de la Hotel de ville. In orice caz, Parisul nu mai e ce-a fost de cind au disparut autobuzele cu platforma, dar mai ales “gustul pentru bonomie” al parizienilor. Deci sa nu ne para rau ca nu putem pleca pe loc la Paris. Avem interviul din “Lire”, ca o patura pufoasa care ne tine de cald. Si cum sa nu-ti fie bine si cald cind afli ca Sempe, autorul a 105 coperte pentru “The New Yorker”, a fost ani de zile paralizat de frica atunci cind era sunat de editorii newyorkezi, pentru ca nu prea vorbeste engleza (si ce usurare, ce salvare, cind a aflat ca noul director artistic al publicatiei era o frantuzoaica!)?

Cum sa nu te alinti de incintare cind citesti ca Sempe il iubeste pe Tati, iar Tati a exclamat odata, rasfoindu-i desenele si oprindu-se asupra unuia: “Pai asta e-un Tati din cap pina-n picioare!”? Dupa care Sempe spune ca “j’etais dans mes petits souliers”, un fel de “ma facusem mic mic de tot de rusine”. Cum sa nu te emotionezi cind vorbeste despre eroismul oamenilor obisnuiti, despre curajul doamnelor in virsta care-si imping rabdatoare caddie-ul pe strazi, despre oamenii care-s mici si problemele lor care-s mari, despre un desen la care lucreaza uneori si doua luni de zile, despre cum ii place Satie, dar nu si Berlioz? Cum sa nu torci ca o pisica in somn cind povesteste ca ultimul vis de care-si aduce aminte e cu Duke Ellington, cu ei doi cintind la patru miini Satin Doll? Cum, cum?