Am un prieten, Padre, cu care, mai de fiecare data cind ma intilnesc, pun la cale tot felul de proiecte de carti. De exemplu, ne-am hotarit sa realizam in paralel un studiu despre dracii din Pateric. El – pe latura teologica, eu – pe partea lumeasca. Aceasta pentru ca exista acolo o intreaga galerie de draci interesanti. “Uite, imi zice, exista la un moment dat o povestire cu o ceata de draci care incearca sa-l faca pe-un pustnic sa rida. Si nu gasesc alta solutie decit sa lege niste crengi pe care le tirasc, alergind, in preajma avvei.

Pustnicul chiar izbucneste in ris, iar dracii jubileaza. «Prostilor – spune avva –, eu nu rid de glumele voastre, ci de halul in care ati ajuns, ca sa ma ispititi!»“... Apoi, dintr-una intr-alta s-a apucat sa-mi zica o poveste chiar parca desprinsa din Pateric.

Pornise spre-o manastire, prin padure, si s-a ratacit. A umblat multa vreme, bezmetic, pina cind, din senin, i-a aparut in cale un calugar cu un picior de lemn, ca al piratilor din cartile de aventuri. L-a binecuvintat si l-a chemat in chilia lui, sapata in coasta unui deal. I-a povestit viata lui de calugar si de om “oarecare” (am inteles ca avea un tic verbal cu cuvintul asta): ca el nici nu merita sa stea intr-o manastire, ca e un pacatos care nu traieste decit cu nadejdea de a se intoarce Dumnezeu cu fata inspre el. A povestit cum, prin anii ‘50, comunistii au dat o lege prin care toti tinerii calugari din manastiri sa fie integrati in societate. Asa a ajuns calugarul “oarecare”, cel cu un picior de lemn, portar de spital. Asa s-a indragostit si s-a casatorit cu o femeie din lume. Cind i s-a nascut primul copil, cind nevasta i-a spus, biblic, “Iata fiul tau!”, a avut revelatia pacatului de a fi revenit in pustia lumeasca. I-a zis nevestei: “Uite cum facem, ca eu te-am incurcat degeaba, stam impreuna pina implineste copilul 18 ani si atunci eu ma retrag in cealalta pustie”. Si asa a facut. (Nu mai tin minte ce i s-a intimplat cu piciorul, cind, cum si de ce i-a fost amputat.)

Padre l-a intrebat de ce are nevoie sa-i aduca din lume, pentru ca are de gind sa-l mai caute. Calugarul “oarecare”, cel cu un picior de lemn, i-a spus ca n-or sa se mai vada niciodata. Totusi isi dorea ceva “de afara”. Zice: “Frate, cind lucram eu la spital, erau la magazin niste cutii de tabla, cu masline din alea mari, verzi. Crezi ca se mai gaseste acum asa ceva?”. Padre i-a confirmat ca lumea mai e inca buna, ca inca se mai fac masline verzi.

Calugarul i-a dat o bucata de piine si i-a zis: “Tine-o tot asa, pe sub deal, si, pina termini de mincat, ai sa gasesti drumul”. Peste un an, Padre s-a intors cu maslinele verzi. Nu a mai gasit nici drumul, nici chilia si nici calugarul.