Fotograful freelancer Mircea Struteanu a realizat unele dintre cele mai puternice fotografii ale protestelor de la Unirii, din Capitala, din seara zilei de 15 ianuarie. Nu inclestarea dintre jandarmi si protestatarii inarmati cu pietre a urmarit sa o surprinda, ci detaliile care ne ofera o perspectiva cu totul inedita fata de ceea ce am vazut cu totii (sau cei mai multi) la televizor. Lucian Mindruta punea o intrebare buna zilele astea pe Facebook: “Unde pot sa ma uit la imagini cu protestul fara sa mi se spuna ce vad?”. Priviti imaginile!

Ce au insemnat pentru tine aceste proteste ca fotograf freelancer? Cit de diferite ar fi fost rezultatele in cazul in care ai fi lucrat pentru o redactie de presa de la noi?

Ca fotograf freelancer, strict, au insemnat o oportunitate de a face fotografii. Dar nu ca pentru fotoreporterii si cameramanii din Bucuresti care au simtit ca l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Puteam sa ma detasez complet, daca vroiam, de partea emotionala a intimplarilor, dar am preferat sa nu fac asta. Si asa am reusit, probabil, sa fac si citeva fotografii mai sentimentale. Am avut ocazia sa colaborez cu presa de senzatie si cu masinaria de stiri. Imi cam produce sila stilul agresiv de a smulge stiri din piatra seaca si de a forta situatia pina la maximum, cum a fost un mic exemplu cind a lesinat un baiat acum, in Piata Universitatii si a venit SMURD-ul instantaneu. Abia daca si-au putut face treaba din cauza zecilor de reporteri care roiau in jurul lui cu toate aparatele posibile, facind mai multa lumina ca o explozie solara.

Cred ca rezultatele ar fi fost mult diferite daca as fi lucrat ca fotoreporter cu carte de munca, sef si ordine. In primul rind ma oboseste mult mai mult sa mi se dea indicatii fixe, pot lucra si asa, dar consumul ala ma scoate din uz mai repede si imi stranguleaza putin creativitatea. Asadar, probabil ca as fi cazut si eu in capcana fortarii momentului, aceea de a trece impasibil printre oameni ca printre raioane si produse de hypermarket, alegindu-l pe cel mai ieftin, pe cel la promotie sau pe ultimul. Probabil ca as fi fost mai pe graba sa pot acoperi cit mai mult din story si n-as mai fi observat licariri in ochi, grimase pe fete si stringeri de pumni pe sub haine. Poate exagerez.

A fost practic cel mai violent moment din istoria recenta a Romaniei. Ai inteles de la bun inceput riscurile la care te supui atunci cind ai mers la Unirii?

A fost violent, de acord, dar in viata de zi cu zi m-am intilnit cu momente mai violente. Asadar, alea m-au ajutat acum sa-mi pastrez calmul si sa-mi impart senzatiile. Nu a fost vorba totusi de o miscare anarhica. Cu putina experienta putea gasi si urmari un tipar. Riscurile le-am inteles de la bun inceput, multumita prietenilor mei care m-au avertizat sa nu ma duc sau sa o fac cu mare atentie. Mare atentie este unul dintre sloganurile mele.

Fotografiile care surprind detalii par realizate cu foarte mult calm. Cum ai avut timp sa gasesti toate acele cadre in nebunia din jur?

Am reusit sa impart senzatiile si scenele ce ma inconjurau in mai multe planuri. Asa poti asculta ce se vorbeste linga tine, poti trage cu coada ochiului la linia orizontului de unde zboara obiecte, te poti apleca in genunchi sa cauti un unghi potrivit pentru o fotografie, poti raspunde cuiva la o intrebare, poti impinge un ciine din fata pericolului, poti fi atent sa nu aluneci pe apa aruncata de tunurile Jandarmeriei, care inghetase rapid pe asfalt, poti face toate acestea cu ochii lacrimind de la gaze si cu nasul infundat in geaca. Le poti face si fara sa innebunesti, gratie probabil si fluxului de adrenalina care ne sporeste toate abilitatile pina la cote uimitoare.

Totusi, nu e nimic de lauda in ce am facut, nimic deosebit, au fost baieti care m-au facut sa ma simt prea putin participant. Nu imi doream sa ma bat cu nimeni, dar senzatia de lasitate exista atunci cind vezi pe cineva agresat linga tine si cind stii ca interventia ta nu ar ajuta la nimic decit la a muta atentia. Si agresiunea asupra ta ustura aparte in stomac. Sint momente cind aparatul iti poate da o justificare in fata acestei lasitati. “Sa nu-l sparg, e scump”, “nu-i al meu”, “trebuie sa pozez asta” etc. Ei bine, au mai fost situatii cind am ratat si poze pentru implicare si sper sa mai tot ratez, pentru ca n-as vrea sa ma pierd intr-un participant boem.