Discutie despre personalitatea complexa a scriitorului si monahului N. Steinhardt la Iasi                                                  Rezervari pentru evenimentele din cadrul Serilor FILIT                                                  Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri, de Varujan Vosganian, in limba bulgara                                                  Conferinta internationala la Bucuresti, dedicata celor 100 de ani de la declansarea Primului Razboi Mondial                                                  Scriitorul mexican Guillermo Arriaga, celebritate a lumii literare si a filmului, vine la FILIT                                                  Cateva lucruri despre tine, un nou roman rascolitor si autentic de Florin Irimia                                                  Festivalul International de Muzica Clasica „Clara Haskil” debuteaza la sfarsitul lunii august la Sibiu                                                  Scriitorul Cezar Paul-Badescu in turneu literar in Italia                                                  Narcotice in cultura romana, de Andrei Oisteanu, in dezbatere la Bucuresti                                                  O fereastra intunecata, de Florin Irimia, va aparea in Turcia                                                 
Nr.279, 26-06-2010
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Capitalele culturale ale Romaniei (I)
Axa Bucuresti-Iasi-Timisoara
Emilia Chiscop

Romania nu poate avea, din punct de vedere administrativ, decit o capitala, insa, din punct de vedere cultural, mai multe orase isi disputa suprematia. Am incercat sa aflam de la „reprezentantii“ principalelor centre de cultura din tara cum vad viata spirituala din orasele lor, ce le individualizeaza, care este domeniul in care exceleaza.



 

Un sat mai mare

 

Mircea Vasilescu

 

Ca sa fie cu adevarat o „capitala culturala“, Bucurestiul ar trebui mai intii sa-si defineasca statutul de capitala „pur si simplu“. In afara de aglomeratie, trafic aiuritor si rolul de lampa care atrage tot felul de fluturi, nu mi se pare ca ar avea prea multe atribute ale unei adevarate capitale. De pilda, rusinea de a-si lasa in paragina centrul istoric e unica si incomparabila „in context european“. Or, centrul istoric este tocmai tipul de atribut care sa configureze, cultural, o capitala.

 

Altminteri, desigur, in Bucuresti sint mai multe teatre, edituri, sali de concerte, muzee si galerii de arta decit in alte orase. In Bucuresti traiesc cele mai multe personalitati culturale. Au loc multe evenimente foarte interesante, altele onorabile, au loc si tot felul de improvizatii. Dar e greu de spus „al cui e Bucurestiul“: al Festivalului „Enescu“?, al Bookarest-ului?, al Premiilor UNITER?… Intr-un fel, nici n-ar fi bine ca identitatea culturala a capitalei sa fie legata doar de citeva evenimente considerate reprezentative. Pe de alta parte insa, policromia culturala a unui mare oras are nevoie, pentru a-si pastra coerenta si dinamica, de ierarhizare si stratificare. Or, mi se pare ca tocmai aceste dimensiuni sint in suferinta: pe de o parte, multe evenimente interesante sint prost sau insuficient comunicate/anuntate/comentate – asta si pentru ca nu exista o „gazeta a capitalei“, un site bine facut sau ceva asemanator, care sa orienteze publicul. Pe de alta parte, citeva locuri si evenimente care au parte de o promovare cumsecade aduna, de cele mai multe ori, cam aceleasi personalitati si cam acelasi public, ceea ce creeaza senzatia unui sat mai mare, in care pe toate ulitele te intilnesti cu aceiasi megiesi plecind la sau venind de la cimp.

 

Intre timp, in orasele „de provincie“ s-au dezvoltat institutii si proiecte culturale de foarte buna calitate, care concureaza benefic „capitala“. In definitiv, descentralizarea si competitia sint de preferat „capitalei culturale“ unice, iar Bucurestiul nu trebuie sa fie altceva decit unul dintre centrele culturale romanesti. Asa cum, de pilda, Festivalul de la Salzburg „bate“ Viena, asa cum cel mai important tirg de carte din Italia se tine la Torino, iar cea mai prestigioasa manifestare muzicala, la Florenta, nu la Roma, in Romania ar trebui sa ne obisnuim sa gindim in termenii multiplicitatii si concurentei. Indiferent unde au loc, evenimentele culturale devin majore atunci cind se instaleaza cu adevarat in spiritul public. Problema este cum comunicam aceste evenimente, cum le „construim imaginea“, cum formam publicul stabil pe care, la Bucuresti, la Craiova sau la Iasi, sa ne putem baza. Acum vreo doi ani, la Verona („in provincie“, care va sa zica) a avut loc cea mai mare expozitie Van Gogh organizata vreodata in Italia, la care vizitatorii din toata Peninsula si-au facut rezervarile cu citeva luni inainte. Astept ziua cind imi voi rezerva, din Bucuresti, un bilet la vreo expozitie Monet sau Gauguin organizata la Iasi. Atunci vom avea cu adevarat capitale culturale.

 

Pina atunci, ma duc sa dau o raita prin centrul istoric al Capitalei, sa vad daca automobilistii respecta interdictia de circulatie impusa peste noapte de Primarie sau daca dau in continuare spaga gardienilor pentru a intra cu masina pe Covaci, Lipscani, Selari si pe celelalte strazi cu rezonanta – nu-i asa? – istorica si culturala, dar cu aspect deprimant, de provincie abandonata.

 


 

Valoarea nu poate fi decretata in functie de domiciliu

 

Andrei Corbea-Hoisie

 

A arenda valoarea artificial unui „loc“ anume reprezinta un gest grotesc.

 

Am resimtit intotdeauna in emfaza declaratiilor care, de-a lungul a aproape 150 de ani de cind Iasul nu mai este capitala administrativa, n-au incetat sa invoce rolul si misiunea sa de capitala culturala a Romaniei un iz de condescendenta compatimitoare. Toti cei care au tinut sa le pronunte stiau prea bine ca alcatuirea centralista a institutiilor statului roman modern nu a lasat nicicind prea mult spatiu de manevra pentru manifestarea pe deplin autonoma a initiativei culturale, dincolo de autoritatea si fascinatia centrului de decizie politica: Junimea si „Convorbirile literare“ au sfirsit prin a se „transfera“ la Bucuresti, ca si, mai tirziu, „Viata Romaneasca“ – si, pe linga ele, Maiorescu si Iacob Negruzzi, Sadoveanu si Ralea; invers, cind un Eugen Lovinescu, George Calinescu sau Serban Cioculescu au detinut, temporar, catedre la Universitatea din Iasi, ei n-au parasit conditia de „navetisti“ sau „ambulanti“, cum li se spunea celor care veneau aici doar pentru a-si tine cursurile. Modelul Parisului atoatedominator a fost la noi singurul care a contat realmente, atit in Romania „mica“ a lui Cuza si Carol I, cit si in cea „Mare“, in care, pe linga Iasi, Clujul si chiar Cernautiul puteau, la rindul lor, spera la un statut cultural privilegiat – a contat datorita unor mecanisme sociale ce au concentrat, o data cu resursele economice, puterea de consacrare si legitimare simbolica a valorilor. Mentalitatile s-au lasat modelate in consecinta! Cu atit mai mult in cei cincizeci de ani de comunism, Centrul, devenit si unul al atotputerniciei ideologice, a eclipsat orice tentativa de „concurenta“ culturala; „tehnocratica“ expresie „in teritoriu“, la moda pe atunci, dar folosita si de mai-marii Bucurestiului politico-economic de astazi cind se refera la restul Romaniei, emana o aroganta care, oricit de iritanta pentru urechile provinciale, tine de constiinta realitatii inconturnabile a pozitiei dominante a Capitalei, a carei superioritate cantitativ-calitativa in oferta de „produse“ culturale a fost, si este, de altfel, covirsitoare.

 

„Localismul creator“ – un alibi al provincialismului

 

Este si motivul pentru care nu cred ca Iasul – sau oricare oras cu pretentii culturale din Romania – are a-si propune, in virtutea unor orgolii „geografice“ ori istorice, sa concureze sau sa rivneasca la titlul de „capitala culturala“ a tarii. Nu programe „de masuri“, grandilocvente si conventionale, si nici rocade spectaculoase la sefia unor institutii vor da automat consistenta creatiei culturale (si, de ce nu?, stiintifice), intimplator „localizate“ in afara Capitalei. Valoarea este o variabila individuala si nu poate fi decretata in functie de domiciliul celor care o produc. A o arenda artificial unui „loc“ anume reprezinta un gest grotesc si, in definitiv, inutil pentru ceea ce constituie ea in sine. Sa ne amintim ca lozinca „localismului creator“, de pilda, n-a constituit decit un alibi al provincialismului multumit de el insusi si tolerat ca atare de cei dispusi, dintr-o, in fond, cinica „marinimie“, sa considere „reprezentativitatea“ regionala drept argument acoperitor al mediocritatii. Mica glorie pe care a trait-o Teatrul National din Iasi la sfirsitul anilor ‘60 si inceputul anilor ‘70 – sub directoratul unui istoric, profesorul Ilie Gramada – s-a datorat tocmai faptului ca actorii si regizorii (intre ei, neuitatul Crin Teodorescu) au lucrat in afara oricarui complex provincial si localist: au fost ei insisi si au avut succes pentru ca au fost, concomitent, foarte buni. Un moment la fel de fast l-a trait Teatrul din Piatra-Neamt in a doua parte a anilor ‘70 sau orchestra Filarmonicii iesene construita de Ion Baciu; turneele lor la Bucuresti au fost adevarate triumfuri. M-as putea aventura chiar sa afirm ca, in cazul eseistilor si poetilor din jurul revistei „Dialog“ a anilor ‘70-’80, a fost o sansa faptul ca cei mai curajosi dintre ei au evoluat in afara si chiar in raspar cu coteriile literare ale Iasului acelor vremuri, cu alte cuvinte, ca stacheta dupa care si-au proiectat performanta culturala a avut cu totul alte repere decit complezentele reciproce ale corifeilor locali.

 

Problema este, dupa mine, nu atit cea daca Iasul cultural se poate sau are a se masura cu Bucurestiul, ci daca exista la Iasi un mediu binevoitor si dispus sa le faciliteze „audienta“, sa-i sprijine, sa-i stimuleze, sa-i impuna pe cei cu adevarat compatibili cu un „cimp cultural“, indiferent la geografie, in sensul ca le va fi totuna pentru ceea ce au de spus si pot sa spuna daca o vor face la Iasi, Bucuresti, Paris ori New York. Ca nu este imposibil, ba chiar foarte posibil o dovedeste statura de astazi a Editurii Polirom! Centralismul devine, iata, ineficace si caduc in fata a tot ce ii desfide puterea asupra unei provincii obediente si automultumite cu conditia de “provincie”.

 


 

Fara complexe

 

Adriana Babeti

 

Dupa cum suna titlul anchetei din „Supliment“, ideea e gata batuta in cuie. Care va sa zica, nu o capitala, capitala, ci iata, venita de la Iasi, de pe coasta de est, o propunere generos-provocatoare, ca la cartea postmoderna: descentralizare, policentrism, periferiile bulucindu-se sa se repozitioneze. Asta in teorie. In practica, la noi lucrurile stau altfel. Daca ar fi sa dau un raspuns obiectiv, la rece, cu istoriile, statisticile si bilanturile pe masa, as spune ca, prin traditie, avem o cultura centralizata si ca, in consecinta, capitala culturala a Romaniei se suprapune capitalei administrative, politice, economice etc. Deci Bucuresti, Bucuresti, mindria noastra esti. Argumentele calitatii si cantitatii imi dau dreptate, in orice sens am bintui prin cultura (de la spectacolul profesionist de teatru, la amenajarea unor cafenele, sa spunem).

 

Cum ma situez ca timisorean in fata acestei stari de fapt? Evident ca vorbesc strict in nume personal. Ma pozitionez cu maximum de firesc, de normalitate. Fara vreun complex de inferioritate, care, cum se stie, poate bascula usor (din frustrare, din resentiment, din hipertrofierea eului, din accentuarea diferentelor etc.) in complex de superioritate suficient-tifnoasa. Marturisesc ca ma simt la Timisoara (mai tot timpul), dar si la Arad sau Oradea, sau Cluj, la Resita, Oravita sau Baile Herculane (atunci cind particip la cite o „manifestare“) intr-un fel de centru, unde ma inconjoara lucruri de buna si foarte buna calitate, fie ca e vorba despre literatura, arte plastice, arhitectura, film, teatru, folclor. Cred ca o capitala este (si) locul unde se desfasoara ceva capital in cultura. Idealul ar fi insa ca aceste desfasurari de forte sa se extinda in anvergura si durata, sa se institutionalizeze, sa functioneze permanent. Abia atunci am vorbi nu doar metaforic despre capitale culturale in Romania.

 

Veti intelege de ce ma simt in largul meu

 

Dar sa raspund tintit la intrebarile dv., una dupa alta. Timisoara exceleaza in primul rind printr-un model civilizational, ale carui amprente in cultura se vad inca si azi. El, modelul, are o istorie destul de lunga si cred ca e cel mai de pret bun al orasului. A sti, ca oras, sa accepti diferenta, diversitatea in actul coabitarii, sa fii deschis dialogului dintre culturi, sa fii un cosmopolis, sa dezvolti un anume tip de civism constructiv nu e putin lucru. As zice ca e exemplar. Sint convinsa ca acest stil emancipator a generat la Timisoara Revolutia din 1989. Dupa cum sint la fel de sigura ca tot el a fost motorul unei suite de forme culturale revigoratoare in Romania anilor ‘60-’70 si chiar ‘80: de la grupul de avangarda plastica Sigma, la balet si teatru experimental, de la formatia Phoenix, la o scoala de arhitectura exceptionala, de la cercurile intelectuale de reflectie interdisciplinara asupra literaturii si artei, la suita expozitiilor Studiul sau la taberele de sculptura. Iar ceea ce se intimpla azi in cultura orasului continua sa-mi confirme teoria. Numai ca zona de creativitate novatoare e de regasit mai ales in spatii alternative celor oficiale: fundatii, galerii private, cafenele, cluburi. Si, extrem de viu, in centrele culturale straine (cu precadere cel francez, cel german si Consiliul Britanic). Fara a omite, desigur, eforturile (uneori notabile) ale institutiilor de spectacol teatral sau muzical.

 

Nu as enumera „manifestari“ si nici nume de mare prestigiu national sau international care au transformat, fie si pentru doua-trei zile, Timisoara intr-o capitala culturala autentica. Ar suna a bilant. V-as invita incepind din luna mai, cind probabil va fi in sfirsit primavara, sa faceti o plimbare pe jos prin pietele si strazile din centrul Timisoarei, ca sa intelegeti de ce ma simt in largul meu si cind stau acasa, in cantonament, si cind joc in deplasare, la Bucuresti. Apropo: sa nu vi se para excentrica ideea de a pomeni totusi ceva concret in final: galeria lui Poli. Microbistii culturii stiu cu siguranta ce vreau sa spun.

 


 

O capitala culturala istorica

 

Liviu Antonesei

 

Ancheta D-voastra este interesanta pentru ca e dificila! Cel mai lesne e sa te indrepti spre atitudinile extreme si sa-ti iasa fie pamflet, ca “romanul de cultura” e masochist de felul lui, fie autoelogiere, ca patriotismul, mai ales cel local, ii zbirniie adesea in suflet. Nu exclud nici varianta contopirii celor doua atitudini in oximoronica “iubire ca o ura grea” cioraniana. Or, daca dorim cu adevarat sa vedem starea de fapt, ar fi necesara adoptarea unei anume decentrari, a unei atitudini reci, ca si chirurgicale, astfel incit sa surprindem intreaga varietate a reliefului, nu un peisaj fals, la fel de fals si daca iese potopit doar de semete culmi, dar si complet plat ori asemanator unui tablou lunar plin de prapastii si crevase. O atitudine rece voi incerca sa adopt, cu mari dubii ca voi reusi. In fond, nici eu nu sint altceva decit un “roman de cultura”, mai grav, un “moldovean de cultura”, cu toate iluziile, depresiile si nemultumirile sale!

 

Scurt spus, conform tirgului nescris de la Unire, Iasii trebuiau sa fie capitala culturala a natiei! S-a intimplat asta? Oarecum. S-a construit prima universitate aici, au explodat fenomenele “Junimea”/”Convorbiri literare” si apoi “Viata Romaneasca” si s-a cam terminat cu statutul. Prin neglijare bugetara, dar si prin puterea vampirica de absorbtie a lumii sudice. Inclusiv prin transferul celor doua institutii remarcabile ale spiritului critic spre capitala politica unde, firesc, s-au si dizolvat. Tranzactionismul, de altfel pitoresc si plin de umor miticist, e prea putin favorabil unui asemenea spirit. Si, de altfel, patria avea nevoie de constructie, nu de critica! Cum de constructie a avut nevoie mereu – si in interbelic, si in vremea comunismului, si acum! Cu nuanta ca, totusi, in cel mai cumplit ceausism, spiritul critic a supravietuit neasteptat aici, in revistele studentesti si in ceea ce s-a numit Grupul de la Iasi, interesanta maniera non-institutionala de cristalizare a unei atitudini de rezistenta nu doar prin cultura!

 

Ce e acum? Prin ce exceleaza aceasta capitala culturala istorica? Daca termenul “exceleaza” mi se pare exagerat legat de orice fenomen, nu doar cultural, aborigen, trebuie sa recunosc ca totusi ceva se intimpla si aici! Spiritul critic, de n-o fi vreun cintec de lebada!, pare sa-si fi gasit un adapost in revista “Timpul”, una dintre putinele din tara inca deschise si nelegate de vreun monopol ideologic si/sau cultural. De citava vreme, acesta deschide ochii si in publicatia D-voastra. De altfel, singurele vizibile pe plan national, singurele care deschid ori de la care pornesc dispute, de aici, de pe malurile lenesului Bahlui. Ambele initiative private, ceea ce spune totul despre implicarea administratiei (si) culturale in mersul treburilor. Vizibil este, in literatura, informalul Club 8, si nu ceea ce tine de asociatia breslei. O afacere privata e si Editura Polirom, cea mai importanta din tara, cu filiala la Bucuresti – iata o satisfactie pentru patriotismul local! –, care releva cumva si spiritul constructiv, institutional, al locului.

 

In rest? Pai, sigur ca exista concerte, adesea remarcabile, la Filarmonica, dar mai vizibil e grupul Voces, alta institutie culturala privata! Sigur ca este de remarcat festivalul anual de teatru evreiesc, organizat de National, chiar daca teatrul ca atare nu pare sa poata iesi din pluton, oricine i-ar fi director si oricit de remarcabila trupa. Or, daca nu provoci evenimente, nu existi!

 

Cit priveste viata artelor plastice, probabil ca putine orase din tara se pot mindri cu galeria de pictori si sculptori de aici – si totusi, nici lumea asta nu este excesiv de vizibila, dincolo de traseele individuale, poate si pentru ca asociatia de profil e intr-o dulce stare de moldovenita! Mai vizibila, inclusiv international, pare a fi initiativa lui Matei Bejenaru, axata pe artele plastice si vizuale neclasice!

 

E interesant – la stat se sta, iar ceea ce misca o face mai degraba in ciuda statului ori pentru ca acesta are amabilitatea sa ignore ceea ce misca! Se va schimba ceva cu noua administratie? Habar n-am. Cred ca m-am vindecat de entuziasm, dar si de scepticismul atoatedizolvant. Prefer sa-mi fac treaba ca si cum as fi nu singur pe lume, ci inconjurat de citiva prieteni care incearca acelasi lucru. E mai sanatos sa nu ai mari asteptari, dar sa faci, e tonic sa mai gasesti citiva care gindesc asemanator...

 

(Va urma)

 

Nr. 17, 19-25 martie 2005

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte