Sint niste ani de cind, in paginile “Adevarului literar si artistic”, semnam un editorial intitulat Rogozanii. L-am recitit in vacanta si marturisesc ca nu mi-a displacut, la noua lectura, mai rece. Dar am o problema – cum se spune? – deontologica, pe care as vrea s-o impartasesc. Intre timp, obiectul jetului meu de cerneala nu mai este acelasi. Rogozanii despre care scriam in 2003 imi provocau o vadita repulsie. In schimb, C. Rogozanu, pe care il urmaresc constant in ultima vreme, imi... place.

Facind dintr-un nume propriu un substantiv comun, voiam sa arat ca atitudinea rogozanilor, scoasa din caracteristici personale, e interpretabila si ca un simptom a-cultural pe care “batrinii” l-au tot lipit pe actiunile si reflexele “tinerilor”. Felul in care C. Rogozanu, pe vremea aceea, dadea cu barda de jur-imprejurul literelor romanesti, comentind in cascada autori pe care nu-i citise si pricepindu-se, practic, cam la toate (literatura, film, teatru, muzica, televiziune, politica, sport, mentalitati) nu facea decit sa confirme o teza. Daca rogozanii vorbeau mereu in numele generatiei tinere si daca, iata, rogozanii se dovedeau si agresivi, si ignari, generatia tinara le imprumuta trasaturile. Mie, a fi in acelasi lot cu C. Rogozanu si altii (altele) ca el imi dadea un frison.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ in ultimii doi-trei ani. Am descoperit in textele celui ce pe vremuri ma oripila un ins care gindeste si are, pe deasupra, curajul propriei gindiri. Un tinar, inca-tinar publicist si critic care, citind carti, ascultind muzica, vazind filme, isi spune opinia despre ele cu argumente, nuante si referinte inexistente inainte. Cele doua volume publicate pina acum de C. Rogozanu, unul de critica, altul de proza, n-au rupt gura tirgului. Dimpotriva. Dar, intr-un mod sesizabil, autorul lor inseamna mai mult decit suma neta a contributiilor sale tiparite ori postate online.

Rogozanii erau extrem de previzibili in ce “radeau” si in ce elogiau. Aveau liste negre si liste albe. Stiau pe cine e bine sa desfiinteze si pe cine e preferabil sa nu. Conditia de ireverenta a criticii literare, o deformau convenabil, inspre niste calificative insultatoare servite autorilor consacrati. Cind acestia din urma mai ripostau, li se arunca in obraz acuza ca nu inteleg spiritul noii generatii. Si ca le e frica de critica. Iar atunci cind taceau, faceau figura de asa-zisi mari scriitori, “dezumflati” de o recenzie.

Tempi passati. Deunazi, citindu-l pe C. Rogozanu aflu ca asculta muzica clasica din adolescenta. Cu ocazia alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, vazuram cum l-a descoperit, printr-un megainterviu, pe Nicolae Breban. Lui Rogozanu ii plac filmele “tinarului” Porumboiu, ii place proza “batrinului” Preda; si parca vad ca in curind o sa-l descopere si pe Nichita Stanescu...

Pardon, dar acesta nu mai pare a fi un rogozan. Este o semnatura distincta si aproape distinsa, un nume pe care il urmaresc cu interes, stiind nu ce va scrie, ci unghiul personal din care o va face. Relaxat, dar nu superficial; informat, dar fara morga de atotstiutor; cu o agenda, insa cu agenda lui. Riscind prin tintele pe care si le ia, in complicatul nostru spectru socio-cultural.

Deschis spre ceea ce e nou si nitel burghez in comoditati! De stinga, dar o stinga igienizata. Si curajos la modul real.

Pentru mine, rogozanii strigator-inculti, de care-mi era literalmente jena, nu mai exista. Ori s-au rarit cu unul: C. Rogozanu insusi.