Recunosc: pe undeva, speram ca echipa de la “Supliment” sa gaseasca un pretext destept ca sa ma anunte ca Secretul... si-a trait traiul si ca, prin urmare, alte malaiuri ar trebui mincate. Trei erau motivele care imi dadeau ghes la asemenea ginduri. Intii, un soi de banuiala ca tinerimea nu are de obicei curaj sa-i spuna fatis unui virstnic tot ce crede. Cum ar fi, de pilda, ca si-a sleit fortele si ca ar trebui sa se lase la vatra (cu functiile, slujbele sau chiar rubricile lui). Deci, in ce ma priveste, n-as fi vrut ca Secretul... sa-i stea cuiva pe cap sau in git, preferind sa incasez orice adevar, dar spus cu eleganta.

Apoi, m-am gindit ca, la vremuri de criza, de nemultumiri, nervi, panici, depresii, care tisnesc din televizoare si ziare, o rubrica despre bucuriile marunte poate fi de-a dreptul aiurea, ca un pieptanat de baba in plina palalaie nationala si ca, in consecinta, micile mele zimbete, ba chiar chicoteli, ar suna ca o propunere indecenta. Si nu in ultimul rind, ideea ca pentru bietele rinduri din “Supliment” o sa stau luna de luna la trei ghisee risipite prin Timisoara mi-a dat fiori de groaza. Dar n-a fost sa fie. Junii suplimentisti nu s-au saturat inca de secretele mele, la ghiseele cu pricina e clar ca n-o sa stau si nici izvoarele bucuriilor n-au secat pentru mine in iulie-august. Ba dimpotriva.

Nu din motive de criza, ci din cu totul alte pricini, vara asta am stat mai mult acasa. Marele plan era sa zac nemiscata doua luni in fata computerului si sa dau gata cartea cu amazoanele la care pritocesc cam de mult. Asa am facut acum citiva ani si am biruit, e drept, cam cu sula in coaste, opusculul dandystic. Dar, ca de obicei, socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din tirg, caci urbea de pe Bega s-a transformat intr-un magnet care a atras in vacanta puzderie de oameni pusi pe relaxare si distractie. Asa ca am devenit intr-un fel sau altul gazda (de la citeva saptamini la doar citeva ore) pentru vreo 30 dintre ei. In primul si-n primul rind, pentru dragii mei Oana, Calin, Ilinca si Andrei, aterizati taman din Toronto. Apoi pentru prieteni vechi, fosti colegi de scoala sau facultate, fosti vecini, fosti studenti, sositi in vizita din America, Israel, Germania, Maroc, Austria, Anglia, Franta, dar si din Bucuresti, Chisinau, Cluj, Oradea. N-as zice, prin urmare, ca nu m-am socializat zi de zi si aproape ora de ora.

La inceput am crezut ca o sa-mi iau cimpii, dar in citeva zile m-am resetat. S-au dus pe apa simbetei si teoriile savante cu “invata sa spui nu”, “fa-ti o ierarhie a prioritatilor”, “nu mai fi atit de disponibila”, s-au spulberat si zelul stiintific, si nevoia de singuratate. Pentru ca intr-o seara miraculoasa din iulie, pe terasa cabanei la poalele careia se intindea Oravita, m-a asezat linga mica mea familie canadiana si, in timp ce Oana desena, Calin scria, Ilinca se pregatea pentru un mic spectacol, iar Andrei improviza la chitara, i-am privit pe toti cu inima explodind de emotie, ca in fata a ceva bun ce urmeaza sa se intimple. Si brusc mi-a disparut orice urma de incordare si teama ca n-o sa-mi termin treaba. E timp pentru toate, mi-am spus. Asa ca am lasat vacanta sa fie vacanta: am tindalit cu ai mei si cu prietenii, am citit si am scris printre picaturi, am umplut camara cu gemuri si zacusti, am tras ture cu bicicleta prin oras, am pigulit curtea, iar in ultimele zile din august am tisnit prin patrie pret de vreo 3.000 de km. cu masina, ca sa simt pe deplin gustul bucuriei. Oi povesti saptamina ce vine cum l-am simtit.