Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                  Lansarea unui proiect inedit romanesc de banda desenata incheie cea de a V-a editie a Salonului European de Banda Desenata                                                  Simpozionul „Spatarul Nicolae Milescu - primul enciclopedist roman“, la Leova                                                  „Lumea lui Maric“ la Palatul Culturii din Iasi                                                 
Nr.566, 15-05-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.566, 15-05-2017
Rockin’ by myself
Recurs la clasici
Dumitru Ungureanu

Cine priveste rockul in perspectiva istorica, poate sa observe lejer structura unei miscari artistice coe­rente, intinse peste o juma­tate de veac.



Lasand la o parte in­fluentele native si interferenta subgenurilor, o posibila defalcare superficial argumentata ran­du­ieste evidenta. Primii vreo zece ani, numarand de la hitul lui Bill Halley, Rock Around the Clock, ce-a facut ravagii in 1955, pot fi considerati copilarie si tinerete, cu Elvis Presley, Buddy Holly, Li­ttle Richard, Jerry Lee Lewis si mai ales Chuck Berry, performerul partial nedreptatit de-un sistem obtuz si discriminator. Decada 1966-1975 inseamna clasicismul rockului, consolidat in mod paradoxal de explozia lui universala. Beatles, Rolling Stones, Doors, Who, Hendrix, Zappa, Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin, Yes, Jethro Tull si – dincoace de Cortina de Fier – Phoenix, Bijelo Dugme sau Omega figureaza in orice dictionar complet, ca puncte de reper ale contraculturii ce capata statut onorabil prin seriozitate, inovatie si amplitudine. Desi mis­carea venea pe fondul unor schim­bari vadit revolutionare la nivel social, principalii ei actanti preluau traditia multiculturala, im­bogatind-o cu energia si experien­ta propriei generatii complet dezinhibate. Tot in acei ani, rockul devenea sursa de im­bogatire pentru nenu­marati profitori, multimea lor deturnand arta angajata si frumu­setea pura catre profit si comert. De aici s-a nascut revolta ce defineste deceniul urma­tor, lesne de atribuit gene­ratiei punk-new wave, caracterizata prin­tr-o sinceritate deseori jenanta. Si, daca primul cincinal consemneaza anarhia sublimata iconic de Sex Pistols, al doilea consfinteste asimilarea mijloacelor de expresie rezultate din evolutia tehnologica si impunerea lor dincolo de orice limita. Depeche Mode se potrivesc drept emblema pentru perioada secunda, noutatea si succesul lor plasandu-i in categoria „greilor“.

 

Si urmatoarele decenii pot fi configurate urmarind zvacnetul vreunui curent subteran care ajunge la un moment dat principal. Thrash-metal cu Metallica si Megadeth; grunge cu Nirvana; gothic-rock cu trupele nordice s.a.m.d. Ascultand, fie si-n timpanul memoriei, toate numele astea, ca si pe cele mai noi, necunoscute sau reformate, cateodata mi se umple tabaltocul urechii si vreau sa-l curat, sa-mi eliberez mintea de fraze, riffuri, refrene, ritmuri ce se intretaie parca in polifonii absurde. Solutia vine dinspre muzica simfonica, recursul la preclasici dovedindu-se mereu imbatabil. Dupa o cura de Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Bach sau Monteverdi, nu ma pot conecta instant la Arch Enemy, Bullet For My Valentine, Ministry ori Dimmu Borgir. Ca de obicei, imi amintesc una dintre cugetarile „clasicului“ Iosif Sava, auzita candva, prin anii 1980, intr-o emisiune a programului doi de la radio, difuzata pe la miezul noptii. Spunea cam asa: „La tinerete, descoperind pe cei mari ai muzicii, te dedici lor 100%, invatand si asimiland tot ce se poate. Maturitatea iti aduce descoperirea teritoriilor mijlocii, a celor minore, a spiritelor stranii, exilate in vreo suita camerala sau un poem simfonic. Insa la senectute regasesti clasicii, pe cei mari, si constati ca, departe de a fi depasiti sau uzati, ei au mereu ceva proaspat, ceva inedit, formidabil. Bucuria auditiei de batranete nu se compara cu nimic“.

 

Asa patesc si eu, de la un timp, ascultand rock. Cea mai recenta petrecere in felul schitat de Sava mi-a fost prilejuita de Jimi Hendrix – Machine Gun: The Fillmore East First Show 12/31/1969 (2016, Experience Hendrix LLC/Sony Music).

 

Inutil, cred, sa detaliez viata & faptele chitaristului. Spectacolul dat in New York la revelionul de pomina nu lipseste din panoplia nici unui fan, fie proaspat venit in armata rockerilor, fie schelet viu, uitat in pivnita cu vechituri si arome de ierburi inecacioase. SACD-ul primit deunazi contine 11 piese, variante nu prea diferite de cele deja cunoscute, dar suficient de incitante pentru melomanul devotat, cu apetit pentru disectii sonore.

 

Pentru mine sunt tonifiante.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte