Noaptea Literaturii Europene 2017 la Lisabona                                                  Bogdan-Alexandru Stanescu despre Copilaria lui Kaspar Hauser la Bucuresti                                                  Apparatus 22 la VIENNA BIENNALE 2017                                                  Literary Talk & Reading cu Florin Iaru la Carturesti Verona                                                  ISVOR. Constantin Brancusi                                                  L’Effet aquatique a primit Premiul TV5 MONDE, RFI Romania, Institut français de Roumanie al Juriului tinerilor francofoni                                                  Marius Oprea despre Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit la Libraria Eminescu, Bucuresti                                                  Talk: Catherine de Zegher - Geta Bratescu: A Studio of One’s Own                                                  Smart Summer: 5 pasi ca sa devii mai istet vara asta!                                                  Bogdan-Alexandru Stanescu despre Copilaria lui Kaspar Hauser la Iasi                                                 
Nr.562, 10-04-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Interviu cu scriitoarea Simona Antonescu
„Caut personaje controversate, oameni care au plecat luand niste taine cu ei“

Simona Antonescu a aparut in peisajul literar romanesc cumva din neant, odata cu castigarea concursului de debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014, cu Fotograful Curtii Regale. Romanul a fost publicat in 2015, premiat pentru debut de Uniunea Scriitorilor din Romania si devenit bestseller la putin timp dupa aceea – intrand, astfel, in colectia „Top 10+“ a Editurii Polirom. In 2016 a aparut si Darul lui Serafim (Cartea Romaneasca), cel de-al doilea roman semnat de autoare, iar anul acesta, in urma cu cateva saptamani, cel de-al treilea volum, Hanul lui Manuc (Polirom, colectia „Fiction Ltd“).



Hanul lui Manuc este, poate, cel mai consistent roman al Simonei Antonescu si, din punctul meu de vedere, cel mai bun de pana acum. Se citeste cu nesat. O fabuloasa impletire a istoriei cu fictiunea, spumoasa prin limbaj si povesti, cartea il are protagonist pe faimosul Manuc si ii reconstruieste in jur atat hanul mult visat, cat si universul demult apus, o lume fermecatoare, polemica, sangeroasa. Hanul lui Manuc este o carte ce are puterea de a-si schimba cititorul. Asa ca va invit sa cititi un interviu cu autoarea pe marginea acestui roman. In final, nu pot decat sa va doresc sa locuiti in Hanul lui Manuc.

 

Ne-am vazut fugitiv in preajma sediului Editurii Polirom din Bucuresti, in ziua in care venea Hanul lui Manuc din tipar. Radiai de fericire. Ce emotii locuiesc in tine de fiecare data cand iti vezi o noua carte publicata?

 

Acum, la a treia carte, m-am convins definitiv ca nu se schimba nimic, fiecare nou roman este inca un debut. Furtunile care ma traverseaza nu scad in intensitate odata cu trecerea timpului ori cu experienta. In ziua Z –10 ma simt in siguranta, bravez si rad singura de mine, cea care voi fi in ziua Z. In ziua Z –9 devin inteleapta, imi spun ca iata, totul este mult mai bine, ma pot stapani, voi reusi sa dau dovada de maturitate. Apoi ma ajunge din urma ziua Z –1 si toate curajoasele si inteleptele care m-au locuit in zilele anterioare dispar fara urma, lasandu-ma pustie, pregatita sa fiu luata in primire, in ziua Z, de emotionata, zbuciumata cu respiratia sacadata si zambetul beat, din ziua iesirii cartii din tipar.

 

De la Fotograful Curtii Regale incoace, sentimentul nu se schimba: ma simt ca in urma cu douazeci de ani, in maternitate, cand am auzit pentru prima oara „E baiat!“.

 

Esti unul dintre putinii autori care, iata, de la debut, publica anual. Daca Darul lui Serafim are o dimensiune normala, care ar fi putut fi scrisa intr-un an, Hanul lui Manuc e plin ochi, cu peste 560 de pagini de povesti. Cum faci asta? Cand ai timp de scris, avand si o slujba cu norma intreaga?

 

Toate cartile sunt scrise in week­enduri si in concedii. La Hanul lui Manuc am scris cam un an si jumatate. Serile din timpul sapta­manii le folosesc numai pentru documentare, fiindca timpul este prea scurt ca sa intru in manu­scris. Un weekend de scris insa inseamna zi-lumina. La opt dimineata, eu si o cafea suntem in fata laptopului, pregatite amandoua pentru tot ce poate fi mai frumos: o intreaga zi pentru scris. Ma mai intorc in prezent seara, pe la opt-noua. Sunt zile foarte productive. 

 

Mi se pare foarte interesant ca exploatezi in continuare, cu Hanul lui Manuc, o parte din literatura romana contemporana care este slab acoperita: fictiunea istorica. A fost/ este o alegere premeditata sau intamplatoare? Ce iti place cel mai mult in acest gen al fictiunii?

 

Cred ca personajele sunt cele care isi aleg autorul, asa cum copiii isi aleg parintii. Ti se asaza seara pe marginea patului si incep sa ti se destainuie. Le mai spui si tu din ale tale. Stati de vorba ca oamenii batrani, pana cand prinzi drag de el, de personaj, si simti ca ai putea indrepta lucrurile, acolo unde ele poate ca au ramas un pic strambe, simti ca poti face ceva pentru linistea lui. In cazul lui Franz Mandy, modelul personajului din Fotograful Curtii Regale, faptul ca nu s-au pastrat prea multe date din biografia lui mi-a starnit un pic simtul dreptatii. In cazul lui Malaxa din Darul lui Serafim, ca si in cazul lui Manuc, m-au atras disputele care se mai poarta si astazi pe marginea personalitatilor lor.

 

Personajele controversate sunt foarte ofertante. Au dus cu ei pe lumea cealalta niste raspunsuri si, pe de alta parte, ne-au lasat noua aici, pentru totdeauna, niste intrebari care pot fi exploatate vesnic, pentru ca nimic nu va mai putea pune capat acum polemicilor.

 

Despre Manuc au spus ca ne-a salvat. Au spus si ca ne-a vandut. A starnit numai sentimente extreme – loialitati complete sau dus­manii totale. Nimeni nu avea sentimente caldute fata de el. Nima­nui nu-i era indiferent. Manuc a fost un om in mainile caruia istoria a fost o plastilina pe care a modelat-o. Am spus undeva in carte ca el ar fi dorit sa faca pentru Principatele Romane ce nu se putuse face pentru Armenia. Asta cred eu ca a simtit.

 

Raspunsul scurt la intrebarea ta ar fi: alegerea nu este intam­platoare. Caut personaje controversate, oameni care au plecat luand niste taine cu ei.

 

Pe de alta parte, la fel de ade­varat este ca imi place pionieratul. Este un sentiment de proprietate pe care il experimentezi atunci cand mergi prin locuri mai putin taiate de carari.

 

De ce Hanul lui Manuc si nu doar Manuc? Pana la urma, cel care uneste itele si in jurul caruia se aduna toate po­vestile nu este hanul (desi, desigur, joaca un rol important), ci proprietarul hanului.

 

Hanul in sine a avut de la bun inceput, inca de pe vremea cand i se sapau temeliile, ceva magic. In toate marturiile vremii era de­scris numai la superlativ si adesea se ajungea repede la cate o trimitere la basme. Poate pentru ca implinea visele arzatoare ale lui Manuc. Niciodata nu a fost o simpla cladire, dintotdeauna a fost un mare vis, o speranta fierbinte. Intr-un fel, si hanul l-a construit pe Manuc, la randul sau.

 

Astazi, nu cred sa existe roman care sa nu stie cine a fost Manuc. Dar la fel ar fi stat lucrurile si daca Manuc nu ar fi construit hanul? Nu vom sti.

 

Titlul pune accentul mai degraba pe visele lui Manuc, decat pe el insusi. Si nu numai visele lui au insufletit hanul, ci si ale altor personaje ale cartii. A fost gandit ca un caravanserai si a avut efectul unui miraj.

 

Care este povestea ta si a lui Manuc? Cum te-a fermecat astfel incat sa-i spui istoria?

 

Pe vremea cand scriam Fotograful Curtii Regale, ajunsesem la capitolul despre armeni si, in cautarea unor radacini pentru familia Agopian din roman, am intalnit pentru prima oara povestile ra­mase despre activitatea de spion a lui Manuc. Am deschis imediat un folder nou si am scris pe el Hanul lui Manuc. Am pus acolo un fisier cu cateva linkuri si nu l-am mai deschis pana cand nu am terminat de scris si Darul lui Serafim. Am facut-o pe Despina Agopian, personajul din Fotograful Curtii Regale, „nepoata dupa parintele sau a fratelui Beiului Manuc cel din vechime“. Subiectul a ramas parcat doi ani, timp in care am terminat Fotograful, am scris Darul lui Serafim si am cum­parat de la anticari niste biografii ale lui Manuc. 

 

Te-ai plimbat prin Hanul lui Manuc? Care a fost prima ta impresie? Si-ar placea ca romanul tau sa se gaseasca in han?

 

M-am plimbat de multe ori prin han. Ma intimideaza de fiecare data. Este foarte viu. Sunt multe sperante, dureri, tot felul de strangeri de inima care inca traiesc acolo, intre ziduri, fara sa stie ca stapanii lor s-au dus demult. Te coplesesc. Si simti un fel de recunostinta pentru ca toate acestea te primesc intre ele. Ar putea sa ramana ascunse, dar ele aleg sa se manifeste si tu te simti special atunci cand treci pe sub poarta boltita.

 

Cand scriam capitolele despre construirea hanului sau despre apararea santierului, atunci cand rusii marsaluiau catre oras, imi imaginam cum ar fi sa existe cate o carte pe fiecare masa, vara cand sunt serile mai calde si ai hanului nu pot sa inchida pentru ca oamenii se simt bine. Mi-ar placea sa vad cartea acolo, si cred ca si ea s-ar simti bine intre peretii aceia.

 

E posibil sa ma insel, insa am simtit ca, atat gratie dimensiunii romanului, cat si evenimentelor oglindite in el, Hanul lui Manuc a avut nevoie de cea mai multa documentare de pana acum. Cu toate acestea, n-am simtit nici o impotmolire, nici o deviatie inu­tila, nici o infloritura pe margine. Cum ai impletit istoria cu fictiunea, datele concrete cu cele imaginate? Ce ti-a pus piedici, ce te-a bucurat?

 

Probabil multi vor rade cu o pofta nesfarsita, dar... am un fisier excel.

 

Pe prima coloana se trec anii: 1806, 1807 etc. Pe a doua coloana se trec evenimentele care au marcat un anumit an: in dreptul anului 1806 am scris „Manuc incepe constructia hanului; incepe razboiul ruso-turc“. Pe coloanele urmatoare am trecut: varsta lui Manuc, varsta altor personaje importante, apoi cine conducea tara, cine era sultan si cine era tar. Am chiar si o coloana care se numeste Nu uita! Am scris aici, in dreptul anului cu care incepe romanul: „Permanent va avea in jurul lui cate un informator. Permanent trebuie sa vina cate un sol de taina care sa-i sopteasca ceva“. Ultima coloana a excelului meu se numeste Capitole si cuprinde in cateva fraze fiecare capitol.

 

In felul acesta aveam mereu sub ochi un fel de tablou general, indiferent cat de mult inaintam in actiune si cat de tare se complicau firele povestii.

 

Partea amuzanta este ca nu intotdeauna ceea ce scrisesem initial in coloana Capitole se re­gaseste si in carte, pentru ca, odata ce le dai frau liber, personajele isi traiesc viata. De exemplu, in dreptul anului 1808 sta scris: „Drumul caravanei cu care de peste de la Dunare. Popasul la un han de langa Vama Buzaului. Hangita pare a-i purta o pricina lui Vlaicu. Tovarasii de drum se amuza. Atacul lotrilor. Carausii se arata a fi altceva decat pareau“. Toate acestea nu apar nicaieri in Hanul lui Manuc, par sa fie dintr-o alta carte. Nu stiu ce s-a intamplat. Probabil niciunul dintre personaje nu a dorit sa faca lucrurile acelea, alta explicatie nu am.  

 

Dupa anii 1850-1890 si perioada interbelica, ai mai facut un pas in spate si ai ajuns in anii 1806-1812. Mi se pare si mai dificila, si mai frumoasa perioada, din diferite puncte de ve­dere. Limbajul, insa, trebuie sa fi fost problematic. Pentru cititor e savuros, odata ce intra in poveste. Cum te-ai obis­nuit tu cu limbajul vremu­rilor, cat de mult a trebuit sa te folosesti de dictionare, fie pentru limba romana de atunci, fie pentru cuvintele din limbile turca si rusa?

 

Creditele sunt ale unei carti despre care am mai vorbit anul trecut, in interviul pe care l-am dat Emei Cojocaru pentru Bookaholic (Biblioteca de scriitor). Ema a facut atunci chiar si o fotografie  cartii. Atunci cand am tinut-o prima oara in mana am avut impresia ca am descoperit o comoara si ca, de acum inainte, lucrul la Hanul lui Manuc va merge ca pe roate.

 

Cartea cuprinde toate documentele vechilor locuitori din Starchiojd, Chiojdul Mare, Chiojdul Mic si Chiojdeanca – plangeri pe la tribunalele vremii si pe la domnie pentru neintelegeri legate de pamanturi. Pe scurt, procese. Cel mai vechi inscris este de la 1418, e hrisovul de intarire a proprietatii granicerilor tarii de catre Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Batran. Am inteles ca multe documente au fost gasite chiar in casele oamenilor, acum 60-70 de ani. Am citit cartea ca pe un roman, am aflat povestile multor familii si, pentru ca documentele se intind pe sute de ani, poate fi citita si ca o istorie a Tarii Romanesti.

 

Am folosit apoi in Hanul lui Manuc nume reale ale unor familii vechi din zona, limbajul, iar din doua-trei procese (pricini) diferite am construit povestea familiei lui Vlaicu.

 

De ce ai ales sa nu se termine romanul pana la pacea de la Bucuresti din 1812? Pana la urma, grosso modo, cartea se desfasoara pe parcursul a trei ani plini, 1806-1809, cu episoa­de din 1809, 1810 si 1812.

 

Pierderea Basarabiei, reamintirea evenimentelor asa cum s-au petrecut ele, cu scaparile mai mici sau mai mari, cu greselile omenesti, dar si cu marile erori politice sunt printre mizele romanului. Cred ca noi toti ar trebui sa stim cum s-a intamplat. Nu se stie cand ne va trebui, vreodata, aceasta informatie.

 

Cate dintre pasajele scrise in italice – documente diverse, pagini din condicile lui Aurica, ispravnicul Samarghi­te­nilor, descantecele babei Niculina, doftoroaia satului, versurile lui Ilarie, trubadurul Bucurestilor etc. – iti apartin?

 

Este adevarat ca am introdus in roman textele originale ale mai multor documente ale vremii. Toate originalele sunt marcate in carte prin note de subsol. Acolo unde nu exista nota, documentul este confectionat de mine. Nu cred sa fie prea multe cazuri.

 

Tot originale sunt si descantecele babei Niculina doftoroaia, si ghicitorile cu care se amuza tinerii Mironestiului in noaptea de Sfantul Andrei, la Pazitul Usturoiului.

 

Condica ispravnicului Aurica insa imi apartine in totalitate, ca si versurile lui Ilarie, trubadurul Bucurestiului.

 

 

M-a amuzat cand am citit, la un moment dat, despre unul dintre obiceiurile vechi dupa care „o femeie musulmana avea dreptul sa divorteze de sotul ei daca acesta nu-i putea asigura portia zilnica de cafea“. Pe tine ce te-a amu­zat/ surprins din vremurile lui Manuc, lucruri pe care ai simtit nevoia sa le transpui in carte?

 

Stiu ce-ti povestesc aici: cum a fost cu fuga lui Manuc din Constantinopole.

 

Cazuse sultanul care ii fusese prieten si venise la putere o intreaga partida care nu-l vedea deloc cu ochi buni pe Manuc. Viata ii era in pericol, asa ca fuga a fost cea mai buna solutie. Si aici, martorii vremii se impart in doua: unii spun ca Manuc ar fi inchiriat o corabie pe care a in­carcat-o cu bogatii si a plecat pe mare, iar altii spun ca a fost vazut plecand calare, pe uscat.

 

Pentru ca nu am inteles care dintre cele doua marturii era adevarata, le-am folosit in roman pe amandoua. Doi Manuci pleaca in doua directii diferite.

 

Cred ca sunt graitoare pasa­jele cu cei doi soldati din armatele ruse, respectiv turce, Aliosa, respectiv Jamal, pentru felul in care empatizezi cu personajele tale, pentru cat de mult incerci sa arati compasiune si intelege­re atat unei tabere, cat si celeilalte. Care este personajul pe care stii ca l-ai fi dispretuit, chiar fara sa vrei, daca l-ai fi intalnit? Dar cel pe care ti l-ai fi facut prieten de nadejde?

 

Nu cred ca as fi dispretuit un personaj cu totul, ci numai anumite fapte ale lui. Boierul Miron Sa­marghitan, atunci cand nu duce pana la capat impotrivirea fata de soldatii rusi; doftoroaia Niculina, atunci cand se asaza cu atata lipsa de maturitate intre Ilenuta si Aurica; cei doi cumnati ai Ruxandrei, atunci cand se lasa atrasi mai degraba de locul lor in societate decat de cele ce se intamplau cu tara, sub ochii lor; chiar Vlaicu pe alocuri, atunci cand fuge de munca efectiva de pe mosia lui, alergand dupa himere iubite si astazi de cei tineri: calatoriile si aventura; Manuc, atunci cand plateste hrana ambelor tabere aflate in razboi.

 

Cred ca si ei insisi se dispre­tuiau pentru faptele acestea. Oamenii sunt insa oameni, chiar si in carti: uneori fac o greseala care ii schimba pentru totdeauna, pentru ca vor trebui sa traiasca apoi cu regretul, iar comportamentul le va fi afectat. Insa cei care i-au iubit pana atunci vor continua sa-i iubeasca, chiar si cu fapta aceasta demna de dispret.

 

Prieten de nadejde mi-as fi luat pe Ruxandra. Ea este prima alegere, pentru ca are curajul nemarginit al celor neintinati. Cred ca cei foarte tineri, cu constiinta curata, cei care inca nu se simt vinovati pentru caderi grele, au cel mai pur curaj pentru ca isi simt ingerii aproape. {tim, chiar daca nu o recunoastem intotdeauna, ca ingerii se indeparteaza de noi cu fiecare fapta grea, si atunci devenim mai lasi, pentru ca stim ca meritam o pedeapsa, ne asteptam la ea.

 

In roman, Ruxandra nu are inca timp sa-si aiba caderile ei. Cartea incepe atunci cand ea este inca un copil si se termina cand ea se afla in fata primei mari dezamagiri, a primei incercari care ar putea-o schimba.

 

Iti mai amintesti ce carti ai citit in timp ce ai scris la Hanul lui Manuc? Dar ce carti te-au ajutat la constructia romanului tau?

 

Nu prea citesc atunci cand lucrez la o carte, in primul rand din lipsa foarte mare a timpului. Din momentul in care incep, absolut tot timpul liber este dedicat scrisului. Dar cartile care m-au ajutat sa construiesc romanul ti le pot spune. Am gasit doua biografii ale lui Manuc: una scrisa de Stefan Ionescu, a doua de Gheorghe Bezviconi. Am gasit in aceste carti trimiteri la un fel de cronica, de fapt mai mult un jurnal personal, al unui mes­tesugar si apoi negustor care a trait in Bucuresti in perioada aceea si care povestea cam ce vedea pe fereastra: cum au sarit bucurestenii asupra turcilor care ocupau orasul, intr-o noapte de Craciun, cum au iesit croatii-dalmati din Hanul Radu Voda, ca niste furtuni calare, in aceeasi noapte, ori cum priveau cu uimire la constructia pe care Manuc o ridica zi de zi, sub ochii lor. „Cronicarul“ se numea Ioan san Dobre Cojocarul si a primit un mic rol in roman.

 

Alte carti pe care m-am sprijinit sunt: Istoricul hanurilor bucurestene de George Potra, Intre Orient si Occident  a domnului Neagu Djuvara sau Razboi si pace de Tolstoi. 

 

Probabil te-ar amuza sa afli ca, timp de un an, am avut pe peretele din spatele mesei de scris trei harti mari ale Europei acelei perioade, pe care insemnasem cu niste stegulete facute din scobitori mersul armatelor rusa, turca si franceza, locurile luptelor si serhaturile cele mai importante de la Dunare. Hartile mi le gasisem singura pe net, imi facusem un folder cu harti vechi si dintre ele am ales trei pe care le-am printat.

 

FOTO 1: Ema Cojocaru


FOTO 2: Andrei Bathory

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte