Laureatul Premiului Strega 2017, in Biblioteca Polirom: Paolo Cognetti, Cei opt munti                                                  Petrecere in oras: luna august la Fundatia Calea Victoriei ;)                                                  Concertele trupei Nuf Said la Viena si Salzburg                                                   Romanul Marea petrecere, de Petre Barbu, tradus in slovena                                                  Poeziile Denisei Duran, traduse in Bulgaria                                                  EUROPAfest Summer Edition 2017                                                   Vladimir Cosma a compus muzica pentru filmul romanesc Octav                                                  „Omul multime“ – prima expozitie in Romania a artistilor Lolo & Sosaku                                                  De ce este Romania astfel? in discutie la Muzeul National al Literaturii Romane                                                  Festivalul BBC Proms in direct la Radio Romania Muzical                                                 
Nr.599, 20-03-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Dragos Hanciu, o voce noua in filmul documentar
„Ma intereseaza oamenii remote, a caror activitate nu are un sens imediat vizibil“
Iulia Blaga

Dragos Hanciu apartine noului val de tineri cineasti romani. S-a nascut in 1993, la Orastie, a absolvit Regie film la U.N.A.T.C. Bucuresti. Primul sau documentar, Brudina (despre doi barbati care conduc un pod mobil/ luntre a lui Caron) a fost nominalizat acum doi ani la categoria Documentar de scurtmetraj la Premiile Gopo. Al doilea documentar, Ionas viseaza ca ploua (un film aproape existential despre un taran care isi apara de mistreti lanul de porumb, gandindu-se la viata de apoi), a castigat anul trecut premiul Atelierului Aristoteles, editia a XI-a, in cadrul caruia a fost realizat. Si in filme, si in fotografiile pe care le face (vezi dragoshanciu.com), sunt surprinza­toa­re maturitatea si calmul cu care priveste lumea, cau­tandu-i liniile de forta. E ca si cum ar sti instinctiv unde sunt aceste linii si cum se infasoara ele peste realitatea cotidiana.



In CV scrie ca ti-ai petrecut aproape jumatate din viata facand skateboarding si ca asa ai ajuns in contact cu fotografia si filmul. Ce ai invatat despre viata pe skateboard?

 

Cred ca am invatat mai mult despre mine decat despre viata in general. E un sport autodidact, fara nici o regula. Te misti liber, dupa cum iti vine, si iti gasesti singur ritmul si echilibrul. E si un test de perseverenta, sa incerci un trick o luna de zile, pana iese, si sa vrei sa-l faci de fiecare data perfect. Cazi, te ridici, mai incerci, iti dai seama ca ai gasit o limita si incerci sa o depasesti.

 

Ti se pare ca ai progresat de la Brudina la Ionas viseaza ca ploua?

 

Sigur am progresat. Brudina e primul meu documentar. Dupa am mai filmat si altele tot in zona asta – proiecte personale, dar si joburi –, plus ca am mai invatat niste trick-uri pe skate de atunci :). Brudina e concentrat pe spatiu, e o poveste care se intampla doar acolo, nestiind neaparat cum sa ajung la Evi si la Stelica, sa gasesc in ei ceva universal valabil. Pentru mine cei doi sunt un instrument al spatiului. Cred ca m-a ajutat si fotografia ca sa pot progresa. In perioada cu Brudina faceam poze cu spatii goale. Incet, am inceput sa prind curaj si sa inteleg ca trebuie sa ma apropii de oameni si sa empatizez. Acum, pentru mine omul e la fel de important ca spatiul in care se afla, ei fiind intr-o legatura incordata. Ionas e un sertar in care am pus tot ce stiam pana atunci, un fel de test din recapitulare. Am invatat multe pe partea de postproductie. Probabil asta va face parte din recapitularea ur­matorului film.

 

Cat de repede ai gasit formula filmului?

 

Nu stiam exact ce caut, dar de la Brudina stiam ca ma intereseaza oamenii remote, a caror activitate nu are un sens imediat vizibil, ei fiind la limita existentei. Destul de greu de gasit asta intr-un timp scurt. De Ionas am dat in saptamana de research. Eram intr-un sat langa Somcuta Mare, cautand oameni care platesc refugiatii de la centru ca sa le lucreze pamantul si sa-i ajute la recoltat. Taranii nu pot comunica cu cei de la centru din cauza barierelor culturale, religioase, lingvistice, dar mananca cu ei la aceeasi masa si copiii lor se joaca impreuna. Umbland din poarta-n poarta, am auzit alta poveste, despre cineva caruia cu o seara inainte mistretii i-au mancat un hectar de porumb, in ciuda tuturor masurilor pe care oamenii le iau. Am avut imaginea unui om care-si pazeste noaptea, pe un scaun, lanul de porumb. Am mers iar din poarta-n poarta si am ajuns in urmatorul sat, de unde am trecut pe jos inca doua dealuri ca sa ajungem la resedinta de vara – sau de noapte de vara – a lui Ionas. Dupa primele patru-cinci zile de filmare am stabilit ca filmul va fi despre o noapte de paza in lanul de porumb. Tot in primele zile am gasit si un final bun, asa ca stiam unde trebuie sa duca filmul.

 

Cat de mult te-a ajutat structura Atelierului Aristoteles – cinci saptamani in care sa gasesti subiect, sa filmezi si sa montezi? E stimulant acest deadline sau inhiba un tanar cineast?

 

Cu siguranta, Aristoteles Workshop a avut un efect dezinhibator. Cred ca perioada de research a fost cea mai grea, pentru ca voiam sa gasesc rapid ceva bun, fiind conditionat de o perioada relativ scurta de filmare, precum si de timpul, acordul si bunavointa oamenilor de a fi filmati. A fost o saptamana in care am mers zilnic fara o tinta exacta tot inainte si-napoi prin orase si sate, vorbind cu o gramada de oameni, avand multe momente de entuziasm si tot atatea de depresie amestecata cu anxietate si responsabilitate fata de restul echipei.

 

A fost si prima data cand am lucrat in formula de trei: regizor, operator – Ileana Szasz, si editor/ sunetist – Maria Balanean. Mi se pare buna structura, mai ales ca esti cumva obligat sa incepi sa montezi din timpul perioadei de filmare si-atunci iti dai seama repede ce piese iti mai trebuie ca sa termini puzzle-ul. A fost ca un semestru de scoala concentrat intr-o luna de zile in care nu ai alta grija decat sa faci un film.

 

Ai avut o prima personala de fotografie la galeria Die Färberei din München, un documentar de scurtmetraj de-al tau a fost inclus intr-o expozitie de doi ani a Muzeului de Arta Contemporana din Leipzig, iar Brudina a fost prezentat la galeria vieneza Schleifmühlgasse 12-14. Cum ai ajuns „pe Germania si Austria“?

 

Sincer, cred ca am avut noroc pentru ca n-am cautat neaparat sa ajung acolo. Am fost mai mult invitat. In mod normal, jumatate – daca nu mai mult – din munca unui artist este de self-promoting. Trebuie sa te faci cat mai vizibil. Trimiti e-mailuri, faci aplicatii, pui poze pe net. Instagram este cauza expozitiei din München.

 

Ma uitam la filmul tau Trei (unde o femeie de la tara ne priveste – si noi pe ea – timp de sase minute) si, cand am auzit un gugustiuc, n-am stiut daca e din film sau de-afara. Ce zici de chestia asta?

 

Hap! Te-a prins. Trei vrea sa fie mai mult o experienta decat un film narativ. Petreci in primul rand timp cu tine. Gugustiucul face parte din experienta ta. Asa am patit si eu cu Leviathan-ul lui Lucien Taylor si Verena Paravel pe care l-am vazut noaptea intr-un tren care uneori se legana si bataia in tandem cu vaporul din film. Pentru mine Leviathan a fost o experienta, iar trenul face parte din ea.

 

In ce directii ai vrea sa te duci?

 

Acum cred ca fac un lungmetraj documentar. Filmez deja de patru luni si cred ca vor mai fi inca trei. E un proiect foarte diferit si nou pentru mine. Se intampla in Bucuresti, intr-o institutie publica. E o poveste character driven la care sunt observator si uneori partas, ca sa nu zic chiar personaj. Filmez la voia intamplarii, nestiind exact unde voi ajunge sau cand se termina filmarile, asa cum stiam la Brudina sau la Ionas. Tot eu filmez si trag sunet, asa ca a fost mai greu la inceput, pentru ca am in grija destul de multe butoane pe care uneori mai uit sa le apas ca sa inregistrez. Trebuie sa ma imping singur de la spate ca sa merg aproape zilnic la filmare intre sase si opt ore. Uneori ma gandesc ca e ca la skate.

 

Dupa asta cred ca urmeaza sa revin la The Growing Statue, un documentar pe care l-am amanat din cauza lui Ionas (n.red.: in The Growing Statue l-a urmarit pe sculptorul Walter Zawaczki in timpul lucrului la o statuie a lui Iisus, inalta de 22 de metri). Cred ca mai am de filmat acolo, dar mai trebuie sa treaca niste timp. Ra­man pe documentar deocamdata. Incerc sa scot un photo book si sa lucrez mai mult pe fotografie, sa expun mai des.

 

Ce cineast, fotograf sau scriitor te inspira cel mai mult?

 

Nu e ceva cerebral, genul asta de inspiratie e o medie a ce am vazut pana atunci. N-am avut niciodata un all-time favourite. Nu prea mai am timp sa caut, sa descopar surse noi. Vad filme foarte rar, iar de citit si mai rar. Insir cateva nume, cum imi vin: Mark Cohen, Pedro Costa, Daniel Arnold, Gar­çon, Traumprinz, Josef Albers, Ken Jacobs, Ulrich Seidl, Kurt Vonnegut, Caretaker, Gabriel García Márquez, Henri Rousseau, Leif Borges, Todd Hido, Larry Sultan, Jarmusch, Roy Andersson, Roman Tolici.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte