Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.599, 20-03-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Adèle Haenel, noua actrita a fratilor Dardenne:
„Iau actoria cu totul, e ca o biserica pentru mine“
Iulia Blaga

Adèle Haenel este una dintre actritele in ascensiune din cinemaul francez. A cucerit in 2015, la 26 de ani, Premiul César pentru rol secundar feminin cu rolul din Suzanne, de Katell Quillévéré. Fata necunoscuta/ La fille inconnue, de Jean-Pierre si Luc Dardenne, sta cu totul pe umerii ei, pentru ca interpreteaza o doctorita care are un proces de constiinta in urma mortii unei tinere careia nu i-a des­chis usa cabinetului, dupa terminarea programului, si apare in fiecare cadru. Haenel e foarte eficienta in acest film cu accente de policier – pentru ca doctorita demareaza o ancheta pe cont propriu pentru a afla identitatea defunctei, o tanara africana care se intretinea din prostitutie. Aproape nici nu zambeste in aceasta poveste foarte strans lucrata despre responsabilitate si devotament, doctorita fiind o persoana despre care nu aflam nimic si care e dedicata cu totul pacientilor. Ca un soldat, ea nu are viata personala. In schimb, despre viata personala a Adèlei Haenel se mai stie cate ceva, desi in 2015, cand a spus pe scena Césarurilor ca o iubeste pe Céline Sciamma (care o regizase in Water Lillies, 2007), lumea n-a inteles ca acela era coming out-ul. La interviul pe care i l-am luat anul trecut la Cannes, unde filmul a participat in Competitia Oficiala (interviul a fost facilitat de distribuitorul roman al filmului, Independenta Film), tanara actrita a venit si ea inarmata cu un reportofon. Nu mi s-a mai intamplat lucrul asta care cred ca tine nu de vreo precautie legata de jurnalisti, cat de un proces de autocunoastere pe care il ia foarte in serios.



Te avertizez, daca pui o intrebare mai funny, ca o sa inregis­trez.

 

Am crezut ca vei spune ca n-o sa raspunzi.

 

O sa raspund, dar mai intai inre­gistrez. Jurnalistii inregistreaza tot timpul, de ce n-as face-o si eu?

 

Ce faci cu inregistrarea?

 

O tin pentru mine.

 

Marion Cotillard, vorbind despre Deux jours, une nuit, spunea: „Am fost dardennizata“. Asta s-a intamplat si cu tine?

 

Poate ca am fost si eu, nu-mi dau seama. Cred ca Marion se referea la faptul ca Dardenne-ii sunt niste regizori foarte precisi in ceea ce doresc de la un actor si in ceea ce le place si care prefera sa repete la nesfarsit. Probabil ca la asta se referea. E ca si cum creierul tau ar fi imbibat cu informatie despre tot ceea ce trebuie sa faci in fiecare secventa (cu ce mana faci injectia, stanga, nu! – dreapta, insfaca telefonul). Trebuie sa te gandesti la foarte multe lucruri si sa le executi metodic, dar, fiind atent la partea tehnica a unei anumite stari, mintea ta e astfel in alta parte decat in starea respectiva.

 

Mai exista loc pentru sugestiile actorilor in relatia cu ei?

 

Cand ei isi doresc ceva, actorul trebuie sa-i ajute sa obtina – asta e, in opinia mea, relatia regizor–actor. Dar cred ca inainte de asta e esential sa intelegi care e cau­tarea, dupa care poti incepe sa discuti cu ei si sa le spui: „Cred ca am putea face asa sau asa“. Dar pana acolo e important sa stii unde tintesc.

 

Ce se intampla cand Jean-Pierre spune ceva, iar Luc nu e de acord?

 

Nu se intampla asa ceva. Sunt inseparabili. Nu s-a intamplat niciodata sa nu cada de acord pe ceva.

 

Ti-au spus ei sa nu zam­besti? Personajul tau e me­reu concentrat.

 

Nu mi-au dat nici o indicatie legata de zambet. Cred ca asa mi-a venit. De fapt, sunt situatii cand Jenny mai schiteaza cate un capat de zambet. Fiind mereu preocupata de ceva, nici nu prea are de ce sa zambeasca. Asa e felul ei.

 

Pare destul de profesionala si de retinuta. E acolo sa-i ajute pe oameni, nu sa se imprieteneasca cu ei.

 

Nu stiu daca sunt de acord. Cred ca aici e, de fapt, tot miezul filmului. Ea spune: „Trebuie sa fii mai puternic decat propriile tale emo­tii“, iar filmul arata ca aceasta me­toda nu functioneaza intotdeauna. Ca om, nu poti fi tot timpul deasupra emotiilor. Nu te poti comporta doar ca un profesionist; granita nu e atat de clara. Cred ca asta e mesajul filmului.

 

Te-a ajutat faptul ca n-aveai prea multe informatii despre personaj?

 

Nu cred in ideea construirii unui personaj ca si cum ar fi o persoana reala. Trebuie sa acceptam ideea ca un personaj contine multa informatie care cade in afara ramei. In cazul acestui film, unitatea de timp face ca mare parte din biografia doctoritei sa ramana pe din­afara, fara ca asta sa deranjeze pe cineva. Ce ne-a interesat a fost acel moment din biografia ei cand e impresionata de ceva neasteptat. Ca la un scaner unde examinezi o anumita zona a corpului si totul in jur apare blurat. Pentru mine acel moment reprezinta trezirea con­stiintei in relatia cu ceilalti. Ce iese din cadru e important nu din punct de vedere psihologic, ci prin modul in care corpul vorbeste.

 

Sa iau, de pilda, felul in care ma misc in realitate, pentru ca par pe fuga tot timpul. Sunt repezita, zapacita, uituca, brutala in gesturi. De aceea am vrut sa joc un perso­naj mai asezat si mai coordonat, pentru ca asta se leaga de relatia cu lumea inconjuratoare. Faptul ca esti violent in gesturi spune multe despre cum te raportezi la lume si evoca o anumita lupta pentru supravietuire, un conflict. Am vrut sa arat ca Jenny nu lup­ta cu viata, ci e mai mult genul care-i asculta pe ceilalti. Am vrut sa arat asta prin miscarile si pos­túrile corpului, nu printr-o po­veste ipotetica despre background-ul ei familial.

 

Cum te-ai pregatit?

 

Am avut cam o luna de repetitii, dupa care am avut o perioada de formare alaturi de o doctorita care mi-a aratat cele mai frec­vente gesturi medicale – si cam asta a fost tot. Pe urma m-a luat cu ea pe la pacienti ca sa inteleg relatia dintre medic si bolnav. Mi-a atras atentia fragilitatea oamenilor, cat de fragili sunt atunci cand se vad cu un medic si vor­besc despre corpul lor. M-a impresionat cat de bine le face contactul fizic, cat de mult ii ajuta sa li se zambeasca. Nu eram con­stien­ta de asta pana atunci, nu realizasem cat de stransa e legatura dintre medic si pacient.

 

Care e scena ta preferata din film?

 

Cand fac o intoarcere de 180 de grade cu masina. Sunt foarte mandra de cum conduc.?

 

O meserie in care distrugi permanent ce stiai

 

La inceputul filmului te referi la cat de important e ca me­dicul sa puna diagnosticul corect. E important pentru un tanar actor sa fie cat mai prezent in propria viata, sa inteleaga ce se intampla cu el?

 

Cred ca filmele sunt niste interogatii. E un mod de a pune intrebari. Sau poate ca nu e vorba despre niste intrebari, cat despre niste intuitii. Filmul Dar­denne-i­lor e o intrebare morala despre responsabilitate. Trebuie sa incerci sa vezi care sunt pro­ble­mele lumii – cele ascunse pri­virii, cele nespuse, care e spi­ritul vremii. Sa observi societatea. Cinemaul nu are legatura cu iden­titatea fiecaruia si, cu cat e mai actual, cu atat mai important devine pentru viitor. 

 

Ce iti place cel mai mult in actorie?

 

Inventia, schimbarea, daruirea si faptul ca nu te poti proteja.

 

Ce nu-ti place?

 

Fragilitatea e ceva ce-mi place si de care, in egala masura, imi este si teama. Dar nu pot discuta in termenii astia. Eu iau actoria cu totul, e ca o biserica pentru mine. Cred ca e o meserie in care trebuie sa ramai fragil si sa distrugi permanent ce stiai. E riscant si nu e foarte sanatos, de acord, dar asta imi place sa fac.

 

Ai avut o ascensiune aparte in ultimii doi ani. Te intereseaza si alte zone geografice?

 

Am jucat recent intr-un film german, The Flower of Yesterday, de Chris Kraus, alaturi de Lars Eidinger, si poate voi juca si in Statele Unite. Cred ca in cinema trebuie sa stii de unde vii. Geogra­fia e importanta pentru a avea o relatie anti-exotica cu background-ul tau, dar nu pot spune ca sunt foarte patrioata din punctul asta de vedere.

 

Ai juca intr-un blockbuster?

 

Hmmm, nu prea e genul meu. Cel putin pentru moment, nu ma intereseaza.

 

Ai mai multa incredere in fortele proprii de cand ai primit César-ul?

 

Sigur ca da, dar increderea in mine are legatura si cu faptul ca am mai crescut. Nu pot separa cele doua lucruri, stiu doar ca e ceva real.

 

Crezi ca situatia femeilor din industria de film se imbu­natateste?

 

Mai e mult de lucru. Sunt niste regizoare care lucreaza, dar ele sunt inca o minoritate. E prea putin. Pe de alta parte, nu cred ca trebuie sa imploram egalitatea, ci sa o cerem.

 

Cum negociezi statutul de star? Te deranjeaza sa te vezi in reviste?

 

Atata timp cat asta nu ma impiedica sa traiesc, e OK. Vreau doar sa-mi pot trai viata. Stiu ca ce se intampla aici, la Cannes, e un joc. M-ai intrebat daca am mai multa incredere in mine. Aici sunt mult mai stresata, desi vin de cativa ani. Dar inteleg care sunt regulile si inteleg ca trebuie sa-i respect pe ceilalti, adica pe cei care vin sa vada lucrurile pe care noi le-am visat. Chiar daca stiu ca nu covorul rosu e lumea reala, pentru acesti oameni covorul rosu e important, asa ca trebuie sa-i respect. Deocamdata viata mea e una normala si asta e OK. Daca mi se va intra in viata privata n-o sa mai fie OK.

 

A schimbat munca la film imaginea pe care o aveai despre prostitutie?

 

Cred ca filmul vrea sa arate ca oamenii nu se impart in oameni rai si oameni buni. Unii gresesc din slabiciune. In Franta exista de mai multi ani acest discurs de dreapta care imparte oamenii in buni si rai, si care pretinde ca daca n-ai nimic rau sa-ti reprosezi inseamna ca esti un om bun. Mi se pare ceva ingrozitor. Cred ca noi, oamenii, suntem undeva la mijloc intre buna credinta si distrugere. Filmul portretizeaza astfel de oameni complecsi, fara sa puna etichete. Prostitutia e cu atat mai mult un subiect delicat pentru ca merge dincolo de feminitate, de exploatarea umana, de libertate. E ceva foarte complex si care trebuie combatut.

 

Iti place teatrul la fel de mult ca filmul?

 

Da, si am de gand sa mai fac teatru. As juca orice, dar cel mai mult imi place teatrul nebun, cel care te pune sa faci lucruri pe care n-ar trebui sa le faci.

 

Teatrul absurd? Ionesco? Beckett?

 

Hmm, eu am o problema cu Io­nesco, nu l-am inteles niciodata. Dar e vorba doar despre mine. Am jucat intr-o piesa de Marius von Mayenburg, il stii? E foarte bun, german, foarte cool. Si Denis Kelly imi place. Joc acum intr-o piesa de-a lui, The Ritual Slaughter of Gorge Mastromas.

 

In cinema ce proiecte mai ai?

 

Joc intr-un film nou despre asociatia Act Up, cu rol activ legat de constientizarea a ce inseamna SIDA in anii ’80. Se numeste 120 battements par minute, e regizat de Robin Campillo, si vorbeste despre aparitia acestei asociatii. Pe urma voi face o comedie de Pierre Salvadori, Remise de peine. Ma bucur mult de asta, mai rad si eu un pic.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte