Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.404, 22-06-2013
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Dosar: „La inceput a fost dialogul. Grupul de Actiune Banat si prietenii – poezii, proza, polemici“
Elena Vladareanu

Cind am auzit prima oara de Aktionsgruppe Banat, nu stiam nimic nici despre poezia minoritatilor din Romania, nici despre poezie in general. Mi-a placut insa numele grupului, care evoca actiunea, un element de care, eram convinsa (chiar daca doar intuitiv atunci) si sint si acum, poezia are mare nevoie. Citiva ani mai tirziu, am gasit intre cartile unui prieten Vint potrivit pina la tare. Am citit si recitit aceasta antologie si am crezut ca am aflat totul despre poezia nemtilor din Romania. Am facut si eu greseala – inteleg totusi ca este destul de frecventa, asa ca nu o sa-mi mai pun cenusa in cap – de a crede ca Aktionsgruppe Banat inseamna Vint potrivit pina la tare. Am citit apoi Constringerea memoriei, volumul din 2001 al lui William Totok, am citit cartile Hertei Müller si, chiar daca nu am aflat neaparat mai multe despre literatura germanilor din Romania, am aflat mai multe despre literatura. Prin urmare, nu mai este nevoie sa spun cit de mult ma bucura si cit de importanta mi se pare aparitia antologiei ingrijite de Corina Bernic si Ernest Wichner, La inceput a fost dialogul. Grupul de Actiune Banat si prietenii – poezii, proza, polemici. Am gindit acest grupaj pornind de la ideea dialogului din titlul antologiei. Exista un dialog si dincolo de marginile, personale si estetice, ale grupului?



Nora Iuga: „Oare a aflat Richard ce-i realitatea?“

 

De doua ceasuri bune rasfoiesc antologia Grupul de Actiune Banat (Aktionsgruppe Banat), editata de Corina Bernic si Ernest Wichner, si nu ma mai satur. Recunosc ca ma captiveaza, desi unele versuri imi revin in minte din alta vreme, cind Germania era un vis si Romania – Securitatea. Unii dintre cei plecati continua sa viseze, altii s-au trezit de mult, Romania a ramas Securitatea, zic cei care stiu totdeauna mai bine. Oricum, „die Zukunft ist nicht mehr die, die es war“ („nici viitorul nu mai e cel care a fost“), cum spunea o poeta, mare cu adevarat, care a fost Anemone Latzina. Pentru un poet, realitatea – totdeauna m-a urmarit obsedant intrebarea lui Richard Wagner „Ce este realitatea?“ – nu poate fi definita, pentru ca ea nu se lasa concentrata intr-o entitate perfect delimitata. E ca si cum ai vrea sa definesti infinitul. Si daca faci greseala s-o confunzi cu istoria, atunci ti-a scapat din mina definitiv. Cred ca nici azi Richard Wagner n-a gasit raspunsul la intrebarea care l-a chinuit o viata. Se inlocuiesc generatiile, apar nume noi, vor sa refaca o epoca in care nici nu se nascusera, sa scrie despre oameni pe care nu i-au cunoscut decit din carti sau dupa ureche, martorii declara intotdeauna ce da bine, ce se poarta, incotro bate vintul.

 

Prima data am auzit numele poetilor germani din Banat si Ardeal in anii ’70, cind lucram la revista „Volk und Kultur“. Cartile Hertei Müller m-au socat de-a dreptul prin expresivitatea limbajului. Doar la Aglaja Veteranyi am mai simtit asa ceva. Poate vi se pare curios, dar eu fac aprecieri estetice. Nu pot sa nu privesc totusi aceasta Aktionsgruppe Banat drept o grupare literara, nu ca pe un grup de comando. De aceea m-am apucat sa traduc Niederungen si Drückender Tango, fiindca am descoperit in Herta Müller o voce unica. Traducerile mele nu au mai aparut, fiindca Herta si Richard au parasit tara chiar in saptamina cind am predat cartile la Kriterion. In afara de eseuri, consider si azi ca Niederungen ramine cea mai buna carte a Hertei Müller. A stiut domnul Sahighian pe ce pune mina. Nu stiu daca a realizat si Herta... imi plac la nebunie suspansurile. In marele meu entuziasm, i-am scris Hertei si prima recenzie in limba romana care a fost data pe post la „Europa Libera“; evident, un risc pe vremea aia sa lauzi o disidenta de o asemenea notorietate! Mai ales ca ma aflam dupa sapte ani de interdictie de publicare. Tot eu am scris si primele recenzii la cartile de debut ale lui Rolf Bossert si Werner Zöllner. Pe vreme aceea eram buni prieteni; locuiau impreuna, foarte aproape de mine, in Titan. Imi amintesc ca pe Bossert il comparasem cu François Villon. Cred ca era vorba de volumul Siebensachen sau de Neuntöter. Ma impresiona curajul lor care le lipsea optzecistilor nostri, ce-i drept si cenzura era mult mai apriga la cartile romanilor, fiindca noi aveam mult mai multi cititori. Dar postmodernismul poetilor nemti „avant la lettre“, angajarea lor, nu ezit sa spun chiar tendinta prea apasata, ni se parea ca, de la un moment dat, devenea un viol asupra esteticului. Noi gindeam altfel poezia. Si Cartarescu, si Cosovei, si Iaru explorau neobositi realitatea inconjuratoare; aici apareau bulevarde, vitrine, cofetarii, cu sau fara neoane, Parcul Circului, idile modeste, o viata lipsita de intimplari eroice, dar in care putea exploda uneori un miracol. Se faceau mari eforturi de innoire a limbajului, a expresiei, se faceau incursiuni in trecut, incercari de a innoda un lant intrerupt sau de a da cu tifla (Levantul), poezia era „la umbra textelor in floare“. In tot acest timp in tabara nemtilor nostri se citea pe rupte Brecht, Bierbaum si Brinkmann, dar si O’Hara, Salinger sau Truman Capote... Pe americani ii citeau si optzecistii nostri pe nerasuflate, dar fructele iesite din acest altoi erau mai altfel in pomii romanilor decit in cei ai nemtilor. Fara indoiala, nu putem fi la fel. Avem alta alcatuire genetica, alt ADN, alta limba, alta traditie, alta receptare a realitatii. Singura legatura care ne unea erau dusmanul comun si poezia, uneori si iubirea.

 

Un loc unde ne intilneam in fiecare mai era Sighisoara, un loc in care spiritele noastre se exprimau libere, desi printre noi roiau necunoscuti cu trenciuri pe brat. La marele „Festival de Poezie de la Sighisoara“ Bossert era nelipsit, ca si Frauendorfer sau Seiler. Herta n-a venit niciodata, cu siguranta nici Ernest Wichner. De fapt, el se repatriase primul, in 1975 (avea 23 de ani), nu prea avusese timp sa se remarce in Aktionsgruppe Banat. Eu am auzit de el abia in 1997, la Literaturwerkstatt Berlin, unde mi-a moderat o lectura pe care am avut-o in tandem cu regretatul Gheorghe Craciun.

 

Primul si ultimul manifest declarat care i-a unit pe poetii romani cu cei germani din Romania a fost numarul alcatuit – la sugestia poetului George Almosnino, barbatul meu – de catre Gerhardt Csejka, redactor la „Neue Literatur“. Din interviurile si declaratiile facute, reiesea clar ca poetii germani militau in poeziile lor pentru o posibila (utopica?!) schimbare a unei ordini si incremeniri ideologice – pina la Gorbaciov mai aveam sa asteptam 10 ani –, in timp ce optzecistii romani, mai estetizanti, se multumeau deocamdata cu o reformare mai radicala a exprimarii poetice. Curios este ca, desi noi, romanii, am fost priviti drept mai oportunisti sau mai lasi de catre unii, la capitolul morti suspecte, eroi si victime, ba chiar la informatori, nu stam nici mai bine, nici mai prost decit germanii. Rasfoind antologia, ramin la prima mea optiune cu privire la poetii din Aktionsgruppe Banat. Cea mai mare promisiune a grupului a fost, fara indoiala, Gerhard Ortinau, o voce singulara, un scriitor care si-a devansat epoca. Am stiut asta din 1977, cind m-am angajat la „Volk und Kultur“. El si Rolf Bossert, care, de la o poezie militanta, uneori cu poante savuroase, ajunge, la jumatatea traseului poetic, la scufundari de mare adincime, ca in rostirea profetica si premonitorie a lui Celan; o evolutie privita de cei mai multi confrati ai lui drept un minus, o devitalizare. In fata unei asemenea aprecieri ramii consternat! Ceilalti poeti din grup, fara indoiala buni, cu suisurile si coborisurile de rigoare, evident nu au ajuns la Castel. Am un imens regret ca nu l-am cunoscut pe Ortinau. Cred ca i-as fi tradus dumnezeieste textele. Dar de ce Ortinau s-a retras ca un ermit in chilia lui? Asta nu o fac decit cei care nu isi gasesc masura in afara lor. Si de ce Bossert s-a zdrobit de caldarim ca sa-si ucida narcisismul dupa ce a spart obiectele de sticla care-l oglindeau, cum ii scrisese mai demult lui Csejka, cind nu se implinisera nici doua luni de la sosirea in paradisul german? Dar toate aceste lucruri nu le poti afla decit de la prietenii inca in viata, de care e mai bine sa nu-ti amintesti, ca n-are rost sa te legi la cap daca nu te doare.

 

 


 

 

Ernest Wichner: „E induiosator si un pic obscen“

 

In ’72, cind s-a coagulat Grupul de Actiune, dvs., membrii grupului, mai stiati de existenta unor astfel de grupari in Romania?

 

Nu, atunci nu stiam de alte grupari de genul acesta in Romania; stiam de existenta unor cenacluri (Echinox la Cluj, cenaclul de poezie al studentilor romani din Timisoara), dar grupul nostru depasea cu mult profilul cenaclurilor. Grupul nostru ne-a fost si universitate (pentru ca in ceea ce priveste literatura germana n-am avut de unde sa invatam ceva, am invatat unul de la celalalt, am discutat in grupul nostru mic cartile citite: poezie, proza, texte teoretice, carti politice si sociologice, neomarxismul, de fapt singurul marxism care exista in Europa, cel din tarile Europei de Vest) si club (muzica rock din vremea aceea, de la Rolling Stones si pina la Janis Joplin si Jimi Hendrix, cu Woodstock, dar si cu Victor Jara din Chile si Wolf Biermann din RDG) – a fost ceea ce a spus Gellu Naum despre Suprarealismul din Paris: n-a fost un curent sau grup literar, ci un fel de viata.

 

Fiind scriitori de limba germana, cum va raportati la literatura – mai ales la poezia – publicata de scriitorii de limba romana?

 

In acei ani – primii ani ’70 – am citit si multa literatura romana, dar nu ne-a folosit ca model, pentru ca eram formati cu literatura germana, care in repertoriul ei de forme, in ceea ce se discutase teoretic privind literatura germana din secolul XX, era mult mai ampla si mai dezvoltata. Daca va ginditi ca si scriitorii din RDG isi purtasera luptele cu cenzura stalinista (Brecht, Volker Braun, Christa Wolf), si cei din Vest, intr-o societate libera si democratica, isi raportau lucrarile la necesitatile unei societati deschise, in care nu se multumeau cu turnul de fildes, ci incercau sa conteste si sa critice tendintele antiumane sau capitalismul desfrinat, aici se puteau gasi modele, tipuri de discurs, care depaseau cu mult timidele sau mai indraznetele incercari critice ale prozatorilor romani din anii aceia.

 

Grupul de Actiune Banat s-a dizolvat in 1975. Au mai existat incercari de a-l reface ca grupare dupa?

 

Nu era nevoie. O astfel de viata se potriveste unor tineri. Grupul nu s-a dizolvat in 1975, ci a fost interzis de catre Securitate. Persoanele insa au existat mai departe si bineinteles au persistat si relatiile dintre ele. Prieteni mai sintem si acuma, numai ca Rolf Bossert lipseste: e pe un nor alb foarte sus si ne tot trimite gesturi obscene. Poate ca acolo inca nu i s-a spus ca l-au impuscat pe Ceausescu. Si pentru ca si acolo e o dictatura, nu i se permite nici un telefon mobil, incit inca n-am reusit sa vorbim cu el.

 

In prefata volumului La inceput a fost dialogul. Grupul de Actiune Banat si prietenii – poezii, proza, polemici scrieti ca membrii acestui grup se revendicau de la Grupul de la Viena si de la scriitori precum Peter Handke si Rolf Dieter Brinkmann. Va erau cunoscute si actele actionistilor vienezi?

 

Nu, de actele actionistilor vienezi am auzit abia dupa ce plecasem din Romania – spre sfirsitul anilor ’70. Nu cred ca ne-ar fi impresionat prea mult; noi veniseram de la tara – eu stiu si astazi cum se taie porcul: nu numai ca stiu acest lucru, as fi si in stare sa-l practic. Acel cult al singelui, pe care-l practicau actionistii vienezi, mi-a parut nitel naiv, de copii de oras, un cvasiritual in lipsa altor ritualuri mai convingatoare. Dar eu nu cred ca umanul depinde de ritualuri mistice sau pseudomistice. Si o societate deschisa isi dezvolta ritualurile ei – dincolo de singe, fecale si carne cruda. Acel actionism viza biserica catolica si catolicismul reactionar din Austria postbelica. In Germania, cu majoritatea ei evanghelica, astfel de actiuni provocatoare isi pierd acuitatea, ele devenind chiar caraghioase.

 

Cum vedeti aparitia acestei carti acum?

 

Cu sentimente mixte; eu am publicat doua volume pe tema aceasta in Germania – si anume intr-un timp cind imi dadusem seama ca exista un interes pentru noi: de unde venim, cum ne-am format, ce am facut si ce-am patit facind ce credeam ca trebuie sa facem. Cu asta am considerat ca mi-am facut datoria. Daca la ora actuala in Romania exista cititori care se intereseaza de existenta noastra in Romania, trebuie sa-i lamurim la fel cum i-am informat pe cei din Germania. De altfel, vorbim despre un trecut foarte indepartat: omul de 60 de ani la Berlin se uita la ce a facut baietandrul (banateanul) la 20 de ani. E induiosator si un pic obscen. De fapt, tot ce am facut noi in vremea aceea s-a spulberat in 1982, cind a aparut volumul Niederungen al Hertei Müller. Cu proza ei si cu poezia lui Oskar Pastior incepe literatura germana din Romania – tot ce se scrisese inaintea lor sint incercari naive si slabe, devine maculatura, confruntat fiind cu textele lor.

 


 

Caius Dobrescu: „Ceea ce sper sa impuna cititorilor aceasta antologie este ca poezia inseamna ceva profund serios“

 

 

Pentru multi membri de buna-credinta ai publicului de la noi, reactia dnei Herta Müller, in cadrul unei conferinte organizate de Editura Humanitas, la teoria rezistentei prin cultura asumata la fata locului de Gabriel Liiceanu, a parut surprinzatoare si nefamiliara. De altfel, pentru mintea dlui Liiceanu, intransigenta scriitoarei in raport cu autojustificarile (si aerele) superior-intelectuale nu putea fi decit o strategie de imagine, o „smecherie“. Cineva ca dl Liiceanu nu va putea nicicind intelege ca a te considera superior ontologic semenului tau fiindca ai acces la Hegel si Heidegger e in esenta acelasi lucru cu pretentia de omniscienta a activistului de partid. Asa cum nu-i va putea intelege vreodata nici pe cei pentru care „egalitate“ nu este o vorba goala, profund manipulativa, ci o valoare ce presupune respectul fundamental dintre doua fiinte umane, indiferent de statutul lor social sau de nivelul de educatie.

 

Pe de alta parte, sa ne amintim de reactiile la analizele publicate si la conferinta sustinuta de dl William Totok cu privire la legionarismul manifest si impenitent al unora dintre principalii reprezentanti ai rezistentei armate romanesti din anii ’50. Ca orchestratori ai limbii de lemn anticomuniste ca dna Lucia Hossu-Longin s-au grabit sa avertizeze impotriva pingaririi efigiei unor martiri ai neamului nu este absolut deloc surprinzator. Dar este foarte probabil ca, din nou, destui oameni de buna-credinta apartinind tuturor generatiilor au fost cel putin surprinsi de intruziunea unei judecati politice si etice atit de nete in sfera miturilor noastre sacrificiale. Cu toate acestea, chiar daca este greu de inteles, se pare ca nu poti avea o autentica religie civila democratica fara unirea, oricit de dificila, de nefamiliara ar parea ea obisnuintelor noastre mentale, dintre devotiune si cel mai strict discernamint.

 

Aceste doua situatii luate din cotidianul nostru fierbinte ne spun ceva si despre modul in care literatura produsa de Aktionsgruppe Banat se insera, printr-o antologie si citeva traduceri de volume individuale, in sensibilitatea anilor ’80. Pentru cei pe care i-am citit atunci, tinerii scriitori germani insemnau „actiune“ in sensul claritatii vibrante a judecatilor morale, a caror precizie includea intotdeauna complexitatea si subtilitatea. A judeca lumea din jurul tau, si pe tine insuti odata cu ea, cit mai scurt, clar si precis si, totodata, cit mai inconfortabil sugera o forma de a-face-ceva. Felul in care insistau ei ca libertatea nu exista in afara bazelor practice ale existentei nu ne amintea dialectica marxista, ci ne transmitea mesajul unei luciditati ludice, plina de energie si prospetime. Aceasta literatura parea sa ne spuna ca pina si recunoasterea franca, lipsita de orice complezenta, a propriilor limite, a propriilor derute si spaime, a propriei neputinte in fata obscenitatii cotidiene a dictaturii lui Ceausescu insemna mai mult, in planul demnitatii personale, decit cele mai spectaculoase evadari culturale sau mistico-psihedelice.

 

Ceea ce sper sa impuna cititorilor aceasta noua antologie, mult mai cuprinzatoare si complexa, datorata eforturilor indelungate si talentului de traducator al Corinei Bernic, din creatia autorilor care au reprezentat, in anii 1970-1980, „contracultura“ de limba germana de la noi, este ca poezia inseamna ceva profund serios. Ca nu tine neaparat de partea fluida si cetoasa a constiintei, ci, dimpotriva, ne transporta in acel for virtual in care ne luam angajamentele cele mai dificile si mai stricte, fiindca nu avem nici o sansa sa ne sustragem de la ele: angajamentele fata de noi insine. Ca numai printr-un asemenea dificil exercitiu putem sa ne dezvoltam un respect de sine robust. Ca numai odata cu respectul de sine vom ajunge si la autenticul respect al celuilalt. Si ca, in sfirsit, numai dupa ce vom ajunge sa ne acordam unul altuia, fata in fata, demnitatea civica (poezia reprezentind un ideal exercitiu pentru un astfel de gest fondator), vom putea avea cu adevarat o republica si o democratie.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte