Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                  Lansarea unui proiect inedit romanesc de banda desenata incheie cea de a V-a editie a Salonului European de Banda Desenata                                                  Simpozionul „Spatarul Nicolae Milescu - primul enciclopedist roman“, la Leova                                                  „Lumea lui Maric“ la Palatul Culturii din Iasi                                                 
Nr.220, 14-03-2009
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Ultimul Mateiu si fantoma tatalui
Doris Mironescu

Un experiment pretios pentru literatura romana este Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar precum si de indexul fiintelor, lucrurilor si intimplarilor, in prezentarea lui Ion Iovan. Pretios pentru literatura romana, spun, nu doar pentru ca Borges era argentinian, dar pentru ca, in genere, scriitorii romani nu prea se indura sa sacrifice puritatea (vorba vine!) fictiunii lor pentru un blazon mai inalt, dar susceptibil de neoriginalitate.



Cartea aceasta, o veritabila provocare adresata cititorului, una dintre foartele putine in genul ei in romaneste, vine la momentul potrivit. In aceste vremuri postmoderne, simtim uneori nevoia sa frecventam literatura ca pe o gradina a deliciilor, vinind intr-insa placeri cunoscute, dupa un ritual asteptat. Mitul originalitatii e invitat sa cedeze locul mitului ingeniozitatii. Iar cel care stie sa uimeasca, artistul visat de Giambattista Marino, isi are tirziul triumf. Ceea ce nu inseamna ca literatura nationala a devenit brusc postmoderna, gratie unei singure carti de finetea acesteia a lui Ion Iovan.

Cercetator asiduu al operei lui Mateiu Caragiale, autor al unei monografii in 2002, Ion Iovan se aventureaza sa reconstituie in volumul de fata jurnalul posibil al autorului Crailor din ultimul an de viata. Nu e vorba de o biografie romantata, cum a scris Cezar Petrescu despre Eminescu; nu e nici un roman care doar se foloseste de o figura celebra pentru a tinti de fapt o alta tema majora, cea a imbatrinirii de exemplu, cum face Thomas Mann in Lotte la Weimar. Iovan creeaza o fictiune, facind insa tot posibilul pentru a nu abandona nimic din ceea ce se stie despre Mateiu si a nu instraina in vreun fel figura acestuia. Ultimul Caragiale este una dintre cele mai fascinante figuri ale istoriei noastre literare, inspirind atit mistificarile lui Radu Albala, cit si reveriile critice ale “recititorului” Matei Calinescu. Cu totii au cautat sa dea o interpretare finala unei opere enigmatice, straduindu-se sa o scoata de “sub pecetea tainei”. Mai toti au ajuns, prin opera, la autorul ei. Tot o interpretare cauta sa dea si Ion Iovan, doar ca, de asta data, bucurindu-se de libertati pe care biograful nu le are si avind responsabilitati pe care doar un romancier si le poate asuma. Pariul este unul major, data fiind dificultatea de a reproduce un stil pe care istoria literaturii si sufragiul unui mare numar de avizati l-au clasat printre cele mai elaborate din literatura romana. Daca adaugam la aceste dificultati si pe aceea de a infatisa epic o interpretare speculativa a unei opere, dar si punctele fierbinti ale anului politico-literar 1935, pe care cartea doreste sa il ia in catare, observam complexitatea acestui proiect si incepem sa chibitam cu sufletul la gura, pagina dupa pagina, cu privire la reusita intreprinderii.

Miza este Mateiu insusi

Cartea are o identitate amfibie: este o fictiune-memorial, redactata sub forma de jurnal-roman. Autorul nu isi permite sa inventeze acolo unde exista informatii si nu isi doreste sa mistifice personajul. Miza sa este Mateiu insusi, prezentat prin intermediul insemnarilor apocrife ale anului 1935, de altfel cvasi inexistente in realitate. A judeca personajul pe coordonate exclusiv romanesti este aproape neloial. A face abstractie de contextul operei mateine si de al vietii literare din interbelic este imposibil: Ion Iovan ataseaza, de altfel, “jurnalului” un index de persoane si evenimente, ba chiar si de lucruri, compus in majoritate din fapte oricind verificabile. Cind Mateiu din cartea lui Ion Iovan il bruftuluieste pe Ionel Teodoreanu pentru succesul de public sau pe Gala Galaction pentru oportunismul ortodox, tot hazul rezulta din aceea ca Teodoreanu si Galaction sint chiar scriitorii cunoscuti de orice cititor. Daca am face abstractie de identitatea lor istorica pentru a-i socoti creatii ale mintii romancierului din secolul XXI, am fi eretici.

Partea romanesca a cartii lui Iovan il arata pe Mateiu, in anul de gratie 1935, circulind intre Bucuresti si Sionu, dar mai ales intre Bucuresti si Sibiu, unde se pune la cale realizarea unei Uniuni dinastice romano-maghiare cu parfum de tradare de tara. Mateiu ia parte in calitate de specialist in heraldica si se prabuseste odata cu intreaga conjuratie. Moartea lui, in carte, este atribuita lucraturilor politiei secrete, in strinsa legatura cu rudele rauvoitoare si cu oamenii de casa cumparati. In orice caz, tot acest complot il aduce pe Caragiale in preajma a numerosi oameni “fini”, pe care ii blagosloveste in jurnal. Pe toti ceilalti, mai ales pe bucuresteni, ii acopera cu dispretul sau pitoresc. Din faldurile revarsate ale acestei sensibilitati excesive in admiratie ca si in respingere se construieste un personaj.

Ei bine, personajul Mateiu e o reusita. Nu doar seamana, dar si rasare (!): pus sa supravegheze cu ochiul sau mizantrop fauna de la Capsa, eroul lui Ion Iovan se ridica la inaltimea originalului in lauda, dar mai ales in dispret. Nu apreciaza decit vreo doi-trei oameni si nu iubeste pe nimeni. In admiratie, Mateiu cel din carte devine apologetic, ca in Asfintitul crailor. Dar in Bucuresti, putine personaje scapa dispretului matein. Cei priviti cu distanta si oroare: “pianista de la Vrancea”, “raspopitul Theodorescu” (Arghezi), “hindusul trigam” Eliade, “traducatorul lui Wallace” Noica, “gloaba de Teodoreanu”, “buffletinul pascanean” Sadoveanu nici n-ar fi putut fi altfel vazuti de ultimul Caragiale, care pare sa fi inviat pentru a produce noi portrete acide precum acela al lui Galaction: “Pisculescu – tropaie de-a lungul rafturilor, alungind din cind in cind ochii catre gentoiul lasat la casa, plin desigur de tiri si afumatura”.

Intentii parodice evidente...

Cum se realizeaza minunea resuscitarii unui autor disparut cu peste 70 de ani in urma? Uneori, prin contagierea voita cu textul matein al Crailor si al nuvelei Remember. Mateiu se gratuleaza cu vorbe imprumutate din cartile sale: “ce persoana aleasa, va fi spus un observator de gust, ce deosebit e fata de ailalti, nimic balcanic in fiinta lui, nimic tiganesc”. Procedeul autocitarii este cam mult dilatat, pe alocuri compromitind serios conventia jurnalului. Dar Ion Iovan mai are o arma: confectionarea de citate atit de asemanatoare incit stirnesc fenomene de falsa memorie. Atunci mimetismul e perfect, ingaduind pastisa superioara: “nu scotocesti dupa cuvinte in traista unei limbi balcanice”, spune despre sine Mateiu, derobindu-se de calitatea de scriitor roman.

 E de mirare ca nimeni dintre multii comentatori ai cartii lui Ion Iovan nu a remarcat faptul ca preluarea de citate mateine manifesta intentii parodice evidente in Ultimele insemnari..., unde acestea sint puse in valoare cu o voluptate care nu mai e doar cea a admiratiei literare. Tocmai aceste fragmente trebuie sa retina atentia cititorului calificat, altfel procedeul putind sa para obositor prin repetitie. Citatul isi pierde caracterul “omagial”, trasformindu-se in indiciu metaliterar. Romanul se transforma (era si cazul!) dintr-o carte despre Mateiu, intr-una de reflectie asupra lumii lui Mateiu Caragiale. Din prelungire fastidioasa a vietii scriitorului interbelic peste marginile iertate, cartea devine un comentariu pe marginea modului sau de a fi, o punere in ecuatie a destinului acestuia. Si ce altceva poate echilibra mai bine, in absolut, morga mateina decit aplombul si finetea de alt tip a lui Caragiale-tatal? Aristocratul Mateiu consacra stilul, calmul si singele rece ca arme ale unui blazon personal, atit de ermetic incit a trimis cititorii pe piste foarte indepartate, de la psihanaliza la templieri. Acest stil se constituie prin negarea celui radical opus, vioi si autentic, plin de seva si culoare, dar pe care Mateiu il socoteste o falsificare impie, o instrainare de noblete, o cadere in noroi. Complexul bastardului produce aceasta fenomenala conversie prin care nu nasterea sa, ci toti ceilalti sint maculati, josnici, ignobili. In romanul lui Ion Iovan, Mateiu se rafuieste in permanenta cu spectrul tatalui sau, care-l cearta cu citate celebre, noaptea, in vis: “uite, vezi, asta e cusurul tau: prea te crezi”. Bucurestii de la 1935 vorbesc pe limba lui Ion Luca: tinerii legionari se aduna “la statua lui Mihai Bravul”, frizerii se pling de devena cu replica “Ti-ai gasit, eu si noroc!”, iar motanul Calimah fuge dupa mite pe binalele unei case de pe strada Robert de Flers ca un “Venturiano redivivus”. Ba chiar, din cind in cind, bietul Mateiu este pus sa reproduca, involuntar, replici apartinind operei parintelui sau. Enervat de galagia gregara a capsistilor, el exclama in singuratatea jurnalului sau: “Panorame, tricoloruri, braga, baloane, menajerii, cimpoaie, artifitii, flasnete, inventii americane”. Este cea mai clara infringere a celui care se vedea evadind emancipat, eclipsindu-se prin exclusivism, cum declara diferitele sale blazoane risipite prin Agenda-Acta-Memoranda.

“A treia oara furat?”

Dar infringerea nu e totala pina cind ea nu are loc pe plan epic, romanesc. Inaintea mortii sale, Mateiu se trezeste dezmostenit de sotie, Marica. Scos din testament, el exclama precum bravul Cracanel: “A treia oara furat?”. E dovada faptului ca batalia dintre tata si fiu incepe sa fie pierduta. Dar si mai clar se vad lucrurile atunci cind observam ca aluziile la Caragiale-tatal se indesesc in preajma unui prieten maghiar, contele sibian Halmaghy, a carui casa pare sa fie locul de intilnire al mai multor personaje din Momente. Rinjind pe sub mustata nationala, dar iotacizind munteneste, feciorul de la poarta ii raspunde lui Mateiu, ca un rau augur, ca domnul nu-i acasa: “mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara”. Mai tirziu, bucuresteanul il viziteaza pe groful sibian si-i aduce o minge pentru copil: “Atentiunea mea a facut mare placere copilului, pe care l-am gasit imbracat ca maior de honvezi, in uniforma de mare tinuta”. Pariem ca Mateiu a plecat de la castel in acea seara cu galosii plini de dulceata? Dupa acest recital caragialian, e clar ca groful Halmaghy este piaza rea. Si intr-adevar, prabusirea conjuratiei unioniste care va duce (se pare) la moartea lui Mateiu porneste de la o imprudenta bazata pe prost gust (!) a contelui maghiar.

Cu unele mici inexactitati si lungimi, dar construita pe o idee mare, scrisa cu inteligenta si cu un talent scaparator, cartea lui Ion Iovan ramine o excelenta scriere, prima de genul ei din literatura noastra.

Ion Iovan, Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale,
Bucuresti, Curtea Veche, 2008

Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte