Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.566, 15-05-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Cioran: intre Orfeu si Diogene
George Neagoe

A treia editie a volumului Martei Petreu, Despre bolile filosofilor: Cioran (ed. a III-a, revazuta si adaugita, Polirom, 2017), reprezinta un moment in care putem sa aruncam o privire retrospectiva asupra carierei cartii si sa vedem totodata ce o face sa ramana indeajuns de actuala incat sa ajunga la o a treia editie. Evident, figura lui Cioran este una de natura sa fascineze cititorii de ieri si de astazi, iar explorarea pe care o intreprinde Marta Petreu releva noi posibilitati de a-l intele­ge pe filosoful care a ales marginalizarea si care era convins ca, fata de ceea ce promitea in tinerete, nu a reusit sa faca mare lucru.



Eseul Martei Petreu, Despre bolile filosofilor: Cioran, este o teorie a personalitatii creatoare, privita ca obiect de arheologie: „Eu cred ca el ne da o foarte precisa descriere a omului si a con­ditiei umane la iesirea (poate ar trebui sa spun: la expulzarea) din epoca si mentalitatea teologica si teleologica. Din epoca in care omul se mai raporta, prin soapte ori prin urlete, nu conteaza, la Dumnezeu. La transcendent“ (p. 209). Ar fi posibila o nuanta. Sa nu fie perceput astazi un atribuit specific divinitatii – mantuirea –, iar dumnezeirea sa fie chemata doar pentru a satisface, prin forta hazardului, nevoia de miracol. Etapa cuprinsa in studiul Martei Petreu isi gaseste una dintre intampinarile simbolice in versurile lui Blaga: „Eram asa de obosit/ Si sufeream/ Eu cred ca sufeream de prea mult suflet“ (Leaganul, in vol. Pasii profetului, 1921). Intr-o vreme de sfarseala, sensibilitatea atrofiata nastea spirite deja epuizate emotio­nal, inteleptite prematur – religioase, dar necredincioase –, copii obsedati de pacatul stramosesc. Probabil ca tanarul Cioran s-a simtit orfan asemenea lui Adam, aruncand vina asupra Creatorului.

 

Traind, pana la batranete, ca un prunc abandonat, exagerandu-si nostalgia dupa varsta intrauterina, ganditorul sta, potrivit Martei Petreu, la umbra lui Orfeu descins in infern. Interpretarea e valabila si daca judecam lucrurile astfel. Coborat in adancuri, tot de „pe culmile disperarii“, poetul a adus cu sine slabiciunile firii. Neglijandu-si menirea autentica, aceea de a fi ramas neclintit in linia intai, s-a uitat in urma. Nu pentru ca Euridice ar fi fost irezistibila (i.e. femeia – jugul barbatului) sau pentru ca neinfricatul calator ar fi cautat o confirmare a promisiunii facute de Hades.

 

Orfeu merge prin bezna, iar lumina reala, desi neajunsa, il asteapta afa­ra si-l va orbi. Neincrederea in calea de intoarcere inseamna si ezitarea celui caruia i se „desluseste“ drumul cu o faclie care bate din spate. Iar aceasta scanteiere, necesara in aparenta, este amagitoare, deci falsa, deci pacatoasa: „Daca vrem sa ignoram caracteristicile bolii Alz­heimer si faptul ca ea poate lovi pe oricine, daca vrem sa gasim un sens al acestei boli in economia bolii lui Cioran, atunci putem sa spunem ca filosoful a facut o maladie conforma cu dorinta lui de regresiune, de intoarcere la indistinctia de dinainte de aparitia constiintei; si ca, deci, boala Alzheimer a fost regresiunea totala si total reusita pe care acest mare regresiv a realizat-o pana la urma“ (p. 172). Visul lui Cioran a fost, cu unele rezerve, acela de a nu a mai gandi gandirea, de a scapa de schizoidia care intervine odata ce omul, penitent pentru neascultare, intrerupe comuniunea cu Dumnezeu, incetand sa se raporteze exclusiv la El, preferand sa se ocupe de rusinile cugetului.

 

Filosoful a trecut prin patimirile marginalilor, ridicate la rang de predispozitie intima. S-a angajat, din 1937 definitiv, „in somerie“, deve­nind liber-profesionist sau, cum recent se zice, freelancer. Refuzand titlurile si premiile, ca un veritabil avangardist, acomodandu-se greu cu retardul francez in a-i recunoaste valoarea, a facut bresa in canon, asezandu-se, confortabil, chiar in centru. De aici vine intrebarea: daca ii dispretuia pe cinici, de ce avea atitudinea lui Diogene? Sa adaugam faptul ca, intr-un anume sens, si filosoful antic era, asemenea lui Cioran, un apatrid. Portretul reconstituit de Marta Petreu ii apartine unui boem bovaric. Pentru salubritatea spiritului critic nu prisoseste precautia. Ca in cazul lui Bacovia, stam in fata unei dileme. Scenariul dezagregarii, al lumii in disolutie despre care vorbea E. Lovinescu, sa fie interpretat in registru ironic? Stim totodata ca un Tratat de descompunere a scris si Cioran: „E cu putinta ca multe dintre simptomele lui sa fi fost un paravan, un ecran, creat de adancurile psihismului sau pentru a-i da de lucru si a-l proteja de durerea – aceasta, crancena – a esecului; de suferinta de a se sti lipsit de importan­ta“ (p. 197). Ne situam, neindoielnic, in acea veche paradigma culturala care a suprapus, nu doar etimologic, monumentul si mormantul. Niste locuri funerare – case ale eternitatii – erau piramidele, templele si statuile inchinate zeilor.

 

Filosoful a fost tinut pe lume de constiinta bolii

 

Agitatia psihosomatica nu s-a temperat prin cuvantul scris, ci prin recluziune. De la debut, Cioran si-a construit, in buna traditie bizantina pe care o deplangea, imaginea de monarh oriental, omnipotent, dar ascuns, captiv in treburi socotite, in genere, trandave. Dupa cate se pare, Pe culmile disperarii a rodit „dintr-un, vai!, reumatism, urmat de o lunga perioada de insomnie. Si, desi a scris multe carti, pentru el boala n-a fost invinsa, ci l-a urmat ca umbra, toata viata. Iar la un moment dat, in Neajunsul de a te fi nascut, el insusi definea o carte drept o sinucidere amanata“ (p. 7). Lucrurile s-au amplificat dupa a doua tinerete, in mansarda pariziana de pe rue de l’Odéon. Vizitatorii intrau doar anuntati, primiti fiind intai de Simone Boué, atenta si intelegatoarea lui partenera, care, in dese randuri, s-a purtat ca o sora mai mare, veghindu-i umorile, asa cum facuse, in prima jumatate a secolului al V-lea, Pulcheria cu Teodosie al II-lea, imparatul roman de Rasarit. Cu mintea incetosata, bruiata de goluri de memorie, Cioran putea sa treaca, banuim, prin etape imprevizibile de intrerupere a contactului cu realitatea si cu propriile sentimente. Din cauze incerte, o inteligenta atat de sclipitoare a ajuns, pas cu pas, victima dezechilibrelor si a confunziilor.

 

Nelinistea, care l-a intovarasit din adolescenta, n-a fost potolita de drumetiile franceze pe bicicleta, ci de un fel atipic de sedentarism: „Asa cum printul Bolkonski, inaintea mortii, isi muta toata noaptea culcusul dintr-un loc in altul, doar-doar o sa poata adormi, si Cioran isi tot muta masa de scris si scaunul prin casa – ma rog, prin mansarda –, doar-doar o sa-si gaseasca locul ideal pentru lucru, inspiratia“ (p. 187). Suferind intruna, de la cele din­tai dureri articulare, resimtite acut pe la 16-17 ani, Cioran a depasit speranta de viata a societatii. Am fi ispititi sa spunem ca filosoful a fost tinut pe lume de constiinta bolii. A avut loc, in etape inegale, o lupta contra cronometru cu sine: „Deoarece bolile (care in tinerete i-au declansat creativitatea, dar la maturitate i-au frant-o drastic), dieta si medicatia i-au «stins» mintea si l-au adus intr-o sterilitate scriitoriceas­ca penibila, cand reuseste sa scrie, constata, fericit, ca scrisul insusi este o vindecare, chiar daca numai a dezordinilor psihice“ (p. 136-137). A suferit pana cand s-a invatat cu slabiciunile trupului, integrandu-le in normalitate. Or, aceasta re­latie de complicitate, instalata ireversibil in preajma jubileului, cand filosoful marturisea ca sta racit vreo sase luni pe an, a inasprit dorinta de a-si construi biografii. Intra in aceasta sfera si relatia de medic–pacient pe care o intretine cu Aurel, fratele sau (p. 151). Dupa cum observa Marta Petreu, desi ii sfatuia cu vred­nicie pe altii, filosoful isi sabota sanatatea.

 

De ce totusi n-a inteles si n-a im­bratisat suferinta Cioran? Poate pentru ca nu l-a recunoscut pe Dum­nezeu in experientele extatice (pp. 77-94). Sau poate pentru ca nu si-a dat seama de o mare taina. Drumul Damascului nu este clipa convertirii, a intoarcerii catre sine pentru a sluji neconditionat divinitatea, ci, dupa marturia Sf. Apostol Pavel (Epis­tola catre Filipeni 3, 12), momentul in care Dumnezeu te alege, te ia in brate, te ridica si nu te mai lasa.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte