Expozitia „Interferente“ la FIVE PLUS Art Gallery din Viena                                                  EXPOZITIA „SEEDS (PLANTED BY OTHER WOMEN INSIDE MY HEAD)“ LA ICR BERLIN                                                  Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                 
Nr.544, 21-11-2016
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.544, 21-11-2016
Numaratoarea inversa
Marius Mihet

Astazi, ca inainte de 1989, putine consolari: lumea satului a preluat spiritul contrafacut al orasului si, odata cu el, ai impresia ca a importat numai cadavrele urba­nizarii. Daca e sa fim cu totul sinceri, gasesti cu greu sate neviciate, care sa nu aduca a mahala de oras bolnavicios.



In proza noastra, demitizarea sa­tului a inceput destul de timpuriu, dar pana acum n-au rezistat, afara de textele canonice, fictiuni care sa spuna ceva in plus. Ciprian Macesaru scrie in microromanul sau, Trecutul e intotdeauna cu un pas inaintea ta, despre satul romanesc slabit in deceniile totalitare si convertit astazi, cum spuneam, in tot ce poate fi mai maladiv. Strambenii lui Macesaru imprumuta multe din dezordinea ur­marita de D.R. Popescu, cu labi­rintul instinctului triumfator, cu masti ce reduceau orice expresie a vastitatii. Asistam la agonia satului contemporan, cu putine si indiferente ramasite de supravie­tuire mitica. Este adevarat ca, din ceea ce ar merita retinut, doar vitalitatea mai da de pomana iluzii. Au remarcat-o Fanus Neagu, Ni­colae Stan, Doina Rusti, Alexandru Vlad, Doina Cetea, Radu Mares si multi altii in vremea din urma. Ciprian Macesaru mixeaza omul stricat de la sat al lui D.R. Popescu cu hibridul din Groapa lui Eugen Barbu. La fel ca roma­nul din urma, Trecutul are o structura mozaicata: capitole scurte, alerte, teatrale, care au sens si independente, si laolalta. Scenele din viata satului sunt, de asemenea, cinematografice; de multe ori impresia este ca citim un scenariu dintr-un serial sau film despre societatea postcomunista. Ciprian Macesaru stie cum sa contraca­reze poetic posibilele alunecari in derizoriul unei simple adaptari.

 

Instalat intr-un asemenea conglomerat, personajul din Trecutul are toate sansele sa apara deo­potriva respingator si nebulos. Zgomotul de fond al romanului pastreaza multe dintre stirile orei cinci din satul romanesc: mani­pularile politice, ingustimea deci­ziei, propaganda prostiei, violenta expresiei, dreptatea brutala, violurile, terorile casnice si asa mai departe. Primarul Balaban ii su­pune prin cultul conducatorului, deja in AND-ul individului. Dincolo de toate, el controleaza diplomatia bruta a invoielii. Instinctul lui e genuin, la fel cum e si cel al violatorilor Grebu, Mihaila, Pla­van si Oprea. Victima lor, medi­cul de la oras Ileana Petrescu, o domnisoara culta si uratica, dar inaccesibila, are ghinionul de a nu fi priceput ca ironia si integritatea se platesc daca esti o intrusa. Zarva nu se isca de la violul urmat de sinuciderea tinerei, ci de la moartea nebunului satului, Pompilica. Ca si cum gradul de toleranta la rau, violenta si teroare se incheie atunci cand satul este destabilizat cu ade­varat de un reper solid. Fara ne­bunul sau, satul nu mai e sat. Nu mai are identitate.

 

Asa cum il vede Macesaru, satul romanesc sta sub semnul barbatului: el decide, el transforma si tot el reabiliteaza. Femeile par rama­se in cusca traditiei. Eroul nu mai e gospodarul, ci fotbalistul Timof­te. Ghinionist, fireste, cu acciden­tarile lui, pierde faima posibila si familia; Miruna, sotia, alege compania Macelarului, din ratiuni practice. „C-asa suntem noi, astia din Strambeni, prosti de buni“, e mottoul tuturor. Simpla lozinca, ce razbate rapid din spiritul de turma. Strainii aciuiati in sat au alta croiala: batranul invatator Aron pare nebun pentru ca cites­te: „invatatura e buna sa-ti faci o meserie, altfel e boala“. Dar se intampla si minuni: Sanda invata si ajunge la facultate. Ba devine si poeta publicata. Aron poate muri linistit. Peste cap se da si lumea satului cand Anuta Purcalete vine acasa cu logodnicul de culoare. Sau Zicu Ros zis „Pantera“, ro­ckerul naiv al satului, indragostit de polivalenta Nina, asculta o muzica din alta lume.

 

Lumea lui Macesaru nu se poate salva nici prin utopica ei autonomizare

 

Nu se poate pedeapsa mai mare decat a citi o carte si prietenul de la oras al medicului sinucis, Ghenie, roscat cat sa dea babelor avertismente diabolice, forteaza agresorii si primarul sa citeasca un Forester integral in public. Umi­linta? Boala? Revansa culturii im­potriva barbariei pare ideala. Doar ca e nefunctionala. Nici nu prea are cum altfel, intr-o lume fara respect nici pentru cele sacre: preotul este pocnit chiar in bise­rica, artefactele antice descoperite la inundatii sunt furate. „Iadul lec­turii“ e inoperabil. Oamenii petrec, ignora, batjocoresc, triseaza. Nu intamplator, aici nu se produc altceva decat saci, la o fabrica ori­cum falimentara. Bataia e toren­tiala si sens al vietii, ea e spectacol si necesitate. „Sacrul“ lumii se regleaza prin gestul barbar, pri­mitiv: nimic altceva decat pansament psihologic, defulare poziti­va, calmant gratuit.

 

Spectaculoasa e povestea lui Ar­ghir, din familia caruia Pompilica, nebunul satului, mos­te­neste boala mintii fragile. Pompilica e senzorul etic, el intuieste adevarul si reactioneaza in preajma violatorilor. Bicicleta lui are pentru el functii magice, justitiare chiar, si e mai mut decat o realitate. „Doar bicicleta ar fi putut face lumina“, e incredintat el.

 

Montajele cinematografice din Trecutul, flashurile scenice sunt fotografii ale violentei unei lumi rapuse de imposibilitatea recuperarii unei forme de sacru. Lipsiti de morala, ofticosi si iratio­nali, strambenii cultiva, ca toti romanii, paguba si nenorocul, lehamitea si invidia. Firi aprige, lenesi si sterili, ei se refugiaza in bautura si violenta cu patima celui retras in confortul anima­litatii. De aceea nu ­exista naivi, nici victime. Decazuta, intoarsa la starea primitivitatii funciare, lumea lui Macesaru nu se poate salva nici prin utopica ei autonomizare. Finalul, ca dupa o petrecere prelungita si plictisitoare, are nevoie de spectacol. Cei patru sunt pedepsiti pentru ca obstea ii crede responsabili de moartea ne­bunului. Or monotonia, pentru ei, e irespirabila. Angoasanta de-a dreptul. Atunci, pulsiunile animalice rabufnesc, se unifica si colectivitatea reactioneaza impo­tri­va celor patru. Extirparea lor e victoria im­potriva plictisului, nu a moralei. „Bufonul a fost cel mai intelept dintre noi“, plang ei nebunul satului, sufletul locului, asa incat, noteaza naratorul, „totul putrezea in Strambeni“. O bataie generala anunta si apocalipsa ecologica: cianurile noi acopera satul, ca in imaginea din satul Geamana din Apuseni, scufundat in lacul de steril, din care razbate doar turla bisericii.

 

Tot ce scrie Macesaru e re­cog­noscibil, doar ca ambalajul e viu, na­ratiunile alerte, scenetele tonice. Deseori, cum aminteam, chiar cu resurse de irizare poetica. Usor de adaptat, simpatic si dramatic in tuse scurte si precise, textul emite pretentii, sanctioneaza taios si ferm, are umor si ironie.

 

Un roman despre sera umana de langa noi, despre venele unei tari aflata in moarte clinica. Stram­beniul e Romania aflata la reanimare de mult timp, supra­vie­tuind prin aparatele ruginite ale primitivismului, gandit totdeauna ca solutie generala. Me­dicamentul e inghititul in sec, perspectivele intunecate sunt noi motive de aglomerare a carciumii, iar copiii, ei bine, ei nu conteaza.

 

Ciprian Macesaru scrie ca un observator despre somnolenta parcului uman, pardon, tarcului uman, in care bombanesc si se razboiesc in deriziune cu dus­mani inchipuiti si necesari, precum buna-cuviinta, sacrul, cre­dinta, femeia. Pe scurt, sindromul e unul apocaliptic, indiferenta pompoasa nu lasa loc nici unei decente, parada batailor ia locul traditiilor. Lumea e stramba, ca toata tara. Exersata in scrasnirea pros­tiei, suficienta in luciditate, imu­na la desfrau si degradata cronic, ea nu are niciun senzor al tica­lo­siei. Despiritualizata, slugarnica si lacoma, motivata de pantece si invidie, lumea reac­tio­nea­za cand batjocura-spectacol la care asista le este amenintata. Pompilica zboa­ra cu bicicleta lui prin lumea asta incremenita in animalitatea ei funciara, zboara pantomimic ca un inger brambura, dar e singurul care mai pricepe ceva din uratenia celuilalt. Restul sunt compromisi, incapabili sa stru­neasca o coarda sensibila, dara­mite adevarul insusi. Strambeni, ca Romania, este un loc al sucelii si tembelizarii, al natangilor agresivi. Reportaje, miniproze, microroman, oricum l-am lua, Trecutul lui Macesaru conserva un prezent vechi si nou, de care nu mai scapam.

 

Ciprian Macesaru, Trecutul e intotdeauna cu un pas inaintea ta, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 2016, 144 pag.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte