Concert de jazz RAMONA HORVATH & FRIENDS, cu ocazia Zilei Internationale a Jazzului 2017                                                  Editie aniversara: Cinci fete ale modernitatii, de Matei Calinescu, la Polirom                                                  Clara Usón, via Skype, despre romanul Fiica Estului                                                  Cel de-al treilea volum al Istoriei comunismului din Romania se lanseaza la Oradea, Cluj si Timisoara                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Lucian Dan Teodorovici despre Cel care cheama cainii, la Cluj                                                  Premiera in Austria a filmului Fixeur semnat de Adrian Sitaru                                                  Florin Irimia in dialog la Bucuresti despre Misterul masinutelor chinezesti                                                  Seara de film german – Whisky cu vodca (Germania, 2009)                                                 
Nr.439, 28-04-2014
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Alina Andrei: „Cand nu fotografiez oameni in carne si oase, fac poze cu cei din hartie“
Razvan Chiruta

Alinei Andrei ii place sa fotografieze, dar se fereste sa fie fotografiata. Nu-si arata fata nici macar pe pagina sa de Facebook, asa incat o revista a numit-o reprezentanta generatiei A – anonime. „Habar nu am din ce generatie fac parte, ii las pe altii sa se gandeasca la asta. Imi vad de fotografiile si povestile mele“, a raspuns cand am intrebat-o despre „clasificare“. Alinei Andrei ii place cel mai mult sa fotografieze oameni de hartie, barci de hartie si cani. Mai demult poza baloane. Uneori in fata aparatului ei stau fete si baieti, ca in revistele de moda, dar nu chiar ca acolo, ale ei sunt doar „false fotografii de moda“. Desi locuieste in Brasov, nu a facut decat doua sau trei poze cu ursi, „ca amintire“. De ce asa? Veti afla daca cititi interviul cu Alina Andrei pana la capat, ca sa fac si eu o „falsa reclama“.



„Imi schitez si decupez oamenii la cafea“

 

Ce iti place cel mai mult sa fotografiezi? Pozele pe care le-ai facut pana acum sunt din game foarte diferite. Singurii care se repeta sunt oamenii de hartie.

 

Povesti si, cand spun asta, nu ma refer la literatura pentru copii. Fie ca pozez oameni sau obiecte, imaginea mereu este cu „ceva de povestit“. In ultima vreme prefer sa fotografiez post-it-uri, cani si barci de hartie pe care scriu. O perioada am pozat baloane pe care le lasam noaptea prin oras, sa fie gasite si luate de trecatori. Le numeam baloane antidepresive. Cand pozez trecatori, imi place sa cada pe ei suvoaie si rotocoale de soare care nu sunt vizibile cu ochiul liber, dar apar apoi in fotografii. Le numesc „maliete“, un termen inventat de Boris Vian in „Spuma Zilelor“. Cand nu vreau sa explic, spun simplu: oameni cu gogoloaie de soare pe cap.

 

De ce oamenii de hartie si, mai ales, de ce doar oameni albi?

 

Seria de acum se numeste „Cand nu am modele, ii fotografiez pe ei“. E simplu. Cand nu fotografiez oameni in carne si oase, fac poze cu cei din hartie. Vreau sa fie cat mai minimaliste, aproape fara culori – modelele din hartie si mici texte legate tot de portrete, imagini. De obicei imi schitez si decupez oamenii la cafea, la ore imposibile din noapte sau foarte devreme dimineata. Ii las prin casa, iar daca nu ii fotografiez curand, uit de ei si ii descopar dupa o luna prin carti, genti, buzunare.

 

„Pielea goala scandalizeaza mai mult decât violenta“

 

O mare parte dintre fotografiile tale le distribui pe Facebook, care e pentru tine ca o expozitie permanenta, in care adaugi mereu piese noi. Care sunt avantajele si dezavantajele unui astfel de mediu de expunere?

 

Da, Facebook-ul e un mediu bun de expunere, mult mai bun decat o galerie de la noi unde lumea intra doar la vernisaj, pentru socializare si piscoturi. Am primit reactii extreme, de genul: „nu stiu cine esti, dar vazandu-ti fotografiile am vrut sa ma urc in tren, sa vin sa te cunosc“, pana la „nu castigi bani multi, deci nu esti fotograf profesionist“.  Dezavantaje: totul se petrece extrem de rapid si ce postezi se poate pierde in News Feed prin statusurile altora, cum ar fi: „Sunt in club cu prietenii, ce cool e“, „A venit primavara“, „E luni, ce trist“ etc. Cred totusi ca predomina avantajele. Am vazut multe fotografii, desene, articole si filme interesante.

 

Recent, una dintre fotografiile tale, un nud, a fost blocat de reteaua de socializare. De cate ori ti s-a intamplat asta si ce contineau celelalte poze „incriminate“?

 

Pe lumea asta se intampla porcarii mult mai mari decat cenzurarea fotografiilor pe Facebook. Era vorba de nuduri. Unele au fost sterse, altele nu, dar nu ma mir.

 

Pielea goala scandalizeaza mai mult decat violenta, desi n-ar trebui. Daca e sa-i arati unui trecator o poza cu un om imbracat care tine un cutit in mana si alta cu un individ fara haine, va fi intrigat mai mult de a doua fotografie. In cartierul meu traieste o femeie alcoolica, poate si nebuna, nu stiu. Oricum, o vad des pe strada. Doi barbati se laudau in gura mare ca „i-au bagat mintile in cap“. Oameni la 45-50 de ani, cu familii. Au gasit-o in pielea goala, in fata blocului. Spuneau ca au batut-o pentru binele copiilor care se jucau acolo. Sa n-o vada „in curul gol“, ca e „rusine“. Asa ca acei copii au vazut ca e in regula sa lovesti cu pumnii si picioarele un om doar pentru ca nu avea hainele pe el.

 

„Si mai interesante mi se par visele constiente“

 

Pe 2 martie, ai scris: „Post-it lipit acum pe usa de la dormitor, pentru maine: Fa pozele despre vise!/ Decupeaza mai multi oameni/ ursi din carton/ Lasa naibii ciocolata!“. Ce ai realizat din ce ti-ai propus atunci?

 

Mi-am facut oameni si ursi, pasari si caini din hartie. Pozele despre acele vise nu, ci despre altele. Uneori, in autobuz, aud necunoscuti povestind ce au visat peste noapte. Nu des, dar se intampla. O fetita spunea ca are un cosmar care se tot repeta, cu oameni fara fete care intra peste ea in casa si vor sa-i faca rau. Si ca de fiecare data in vis fuge, nu poate sa tipe si nu stie unde ii sunt parintii. Poate o sa fotografiez visele altora. Si mai interesante mi se par visele constiente, locurile acelea unde se duc oamenii cand sunt cu ochii deschisi si-si vad de treburile lor, in mod mecanic. De exemplu, vezi un om pe scaun, in autobuz, dar el e de fapt la mama naibii: intr-o casa din trecut, vorbind cu rude care nu mai traiesc acum, sau inoata in lacul din ultima carte citita. Altfel ma obosesc toate superstitiile, interpretarile viselor, si n-am rabdare sa ascult nici teorii legate de Jung si Freud.

 

„Fotografiez prieteni, cunoscuti, uneori, rar, fotomodele“

 

Atunci cand nu fotografiezi oameni de hartie, fotografiezi in special fete. Cine iti sunt modelele? De ce nu pozezi la fel de des si baieti?

 

Cred ca totul a pornit de la o prietena care isi lua reviste de moda. Rasfoindu-le, mi se pareau stupide. Paranteza: intre timp nu mi-am schimbat parerea. Nu ma intereseaza moda in sine, tendintele. Totusi, am vrut sa fac imagini care sa se apropie oarecum de pictoriale. Sa spun povesti prin felul cum sunt imbracate modelele (de obicei eu aleg hainele), expresia lor, locatie, lumina, cromatica. Ca intr-un tablou sau cadru decupat dintr-un film. Le numesc false fotografii de moda. Chiar daca le-am facut cu modele diferite, in perioade lungi de timp, toate au in comun o anumita atmosfera. Prefer locuri obisnuite. Locuinte normale, strazi pe care merg zilnic. Fotografiez prieteni, cunoscuti, uneori, rar, fotomodele.

 

Prima serie de genul acesta am facut-o cu un actor care recita versuri in gara; acum lucreaza cu marionete. Am mai fotografiat un tanar aruncand avioane din hartie, pe doi care se pregateau sa plece in Mongolia (intre timp s-au razgandit) si pe un tanar din Letonia, parca, care a fost manechin. Cu ultimul am vorbit foarte putin, in engleza, dar ne-am inteles cat sa iasa fotografiile asa cum am vrut.

 

O alta falsa fotografie de moda la care tin este cu un prieten. Ne plimbasem toata ziua. Cand ne-am apropiat de casa, obositi, i-am facut o ultima fotografie langa un tufis de-un verde intens. In ultima vreme am fotografiat o coregrafa care e si dansatoare. Pregateste un spectacol si-si cauta partener de dans. I-am facut un om din carton, mare de tot, poate prea gras, si am pozat-o cu el pe bloc. Am mai pozat-o dansand in copaci.

 

„In trecut scriam si eseuri“

 

Iti place sa si scrii, se vede si din faptul ca mai adaugi cuvinte in unele fotografii. Ce s-a intamplat cu acel „o fotografie face cat o mie de cuvinte“?

 

La inceput a fost scrisul, abia apoi m-am apucat de fotografiat. Nu le separ. Textele pot fi citite si separat de imagini – uneori scriu de exemplu: Fotografie cu Marius, Boris Vian si Bjork, la mine pe balcon, si cu Tom Waits intre ghivece – fara ca imaginea in sine sa existe, desigur. Sunt fotografii imaginare. Am si poze la care nu simt nevoia sa scriu, mai ales la cele in care atmosfera e importanta, nu conceptul. In trecut scriam si eseuri pe care le publicam in diverse reviste pe hartie sau online.

 

„Un prieten era sa fie ranit de un urs polar“

 

Vorbesti mult despre ursii din Brasov, dar eu nu am vazut nici o poza de a ta cu ursi. Nu exista sau mi-a scapat mie?


Locuiesc relativ aproape de padure si am crescut auzind: „Nu te juca acolo, ca te mananca ursul“. Cineva s-a dus dimineata sa ia paine si a vazut unul mare langa Dacia vecinului, altcineva a dat peste un pui in Piata Sfatului, noaptea. Multi din cunoscutii mei au de spus povesti din acestea. Mai demult am nimerit in casa unui barbat care fusese ucis de urs. Animalul era ranit, iar barbatul se plimba prin padure. Tin minte si acum, familia se numea Jelescu. Ursul acela mai omorase un om si ii ranise pe altii. Altcineva mi-a aratat o cicatrice de pe mana. Fusese muscat de unul mai mic, cand a vrut sa-i dea ciocolata. Nimeni nu e cu adevarat speriat. In cartierul Racadau, acum cativa ani, oamenii le aruncau eugenii si paine, se pozau cu ei.

 

Am doar doua sau trei poze cu ursi la containere, facute ca amintire. Imediat dupa ce i-am pozat i-am visat intr-o cofetarie urata de langa teatru, stand la masa si mancand amandine. Totul parea firesc si nimeni nu se mira. In vis aveam trei aparate de fotografiat. Unul fara film, altul stricat, iar ultimul fara baterie. Cosmar, desigur.

 

Un prieten era sa fie ranit de un urs polar. In Munchen, la gradina zoologica. Eram langa un zid din sticla. Ne uitam cum se juca cu un butoi imens, pe jumatate plin cu apa. Il arunca in aer si-l prindea. La un moment dat butoiul a zburat peste zid si-a cazut la milimetru, langa capul acelui prieten. Toti au tipat, in afara de el care s-a purtat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. S-a sters de apa si m-a intrebat daca vreau sa mergem la cafea.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte