Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.599, 20-03-2017
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
O delicatesa de la Festivalul One World Romania
Un film autist normal
Iulia Blaga

Inainte de a incepe sa cititi acest text, priviti putin afisul filmului. E facut de Lukas, un baiat cu sindrom Asperger care, alaturi de alti patru copii si adolescenti, e personaj principal in Un film autist normal/ Normální autisticky film, realizat de un cunoscut documentarist ceh, Miroslav Janek. Am vazut filmul intr-o sala plina la una dintre cele trei proiectii pe care le-a avut in Festivalul One World Romania (Bucuresti, 13-19 martie 2017). Fiind ultima dintre proiectiile lui in festival, e de presupus ca a fost promovat si de bouche a l’oreille (si ca unul dintre cele mai bune filme din festival).



Erau la Cinema Eforie oameni de toate varstele (preponderent tineri), si nu doar cinefili, ci si persoane cu rude diagnosticate cu o boala din spectrul autist. O doam­na mai in varsta, care a recunoscut asta, dar n-a vrut sa dea detalii, a spus ca filmul ar trebui difuzat in masa, iar o alta a spus ca baiatul ei de 14 ani, care are Asperger, ar fi vrut sa vina, dar s-a temut ca sunetul va fi prea puternic.

 

In afis, Lukas a pus accent pe teama si sentimentul lui de izolare (teama a fost si tema celei de-a zecea editii a festivalului). Iti acoperi gura si ochii ca sa nu reactionezi, spune el. De fapt, prima lui aparitie din film e in­tentionat extravaganta. Il vedem muscand dintr-o bucata de za­pada artificiala. „O sa zica lumea ca autistii mananca polistiren“, spune mai tarziu, cand isi va explica gestul. De nervozitate ii vine sa mestece orice. De altfel, la scoala are de multe ori probleme cu agresivitatea. Poate si de aceea – dar nu doar de aceea –, ii place Tarantino. Un prieten neurotipic cu care face filmulete de gen adauga ca lui Lukas ii plac filmele cu scenarii sofisticate, de pilda cele ale lui Tarantino, Nolan sau Woody Allen.

 

Miroslav Janek, nascut in 1954 si respectat pentru filme ca Citizen Havel (2008), Burning (2012) sau The Gospel According to Brabenec (2014), s-a apropiat de subiect ca un bun salbatic. A marturisit la Bucuresti ca producatorul filmului, Jan Macola, a fost cel care a venit cu propunerea  si ca s-a apropiat de subiect stra­duindu-se sa-si asculte doar instinctele. „Producatorul mi-a soli­citat sa fac un film despre autisti, dar a durat aproape un an pana am gasit personajele. Initial erau si adulti, dar intr-un final am decis sa pastrez doar cinci copii. Nu stiam nimic despre autism, nu m-am consultat cu nici un psiholog. Nu do­ream sa stiu la ce sa ma astept si ce trebuie sa fac, si nu doream sa-mi anulez posibilitatea de a explora filmand, incercand sa inteleg singur complexitatea min­tii omenesti. Cu toate astea, nu pot spune ca am inteles ce e cu autismul.“

 

Aceasta oglinda care e filmul ii ajuta sa se inteleaga mai bine

 

Regizorul e modest. Filmul e foar­te bun tocmai pentru ca nu face din autism o boala, ci ii lasa pe copii sa-si spuna povestea si sa fie ei insisi in fata camerei, aratandu-ne cat de relativa e normalitatea. Sunt, cum am spus, cinci perso­naje foarte diferite, desi toate sunt diagnosticate cu Asperger. Lukas e abrupt si cu mult umor, fiind ta­lentat pe tot ce tine de vizual. Denis e excelent pianist (interpre­teaza in film bucati de Chopin, Vivaldi, Grieg, Beetho­ven si Dvorak) si e foarte cult. „Non omnia possum omnes“, ii spune sobru profesoarei de pian cand nu-i iese o nota (bineinteles ca ea nu pricepe latina. ?). Denis e fan Mi­cul print, pe care-l citeste in ne­stire pentru ca de fiecare data intelege altceva, si tocmai a des­coperit compozitia muzicala mi­nimalista Different Trains de Steve Reich, explicindu-i prin parafraze regizorului ca e despre nazism si nedorind sa rosteasca numele lui Hitler ca si cum ar fi vorba despre Necuratul. Marjamka si fratele ei, Ahmed, au amandoi Asperger, lucru care – explica medicii via mama lor – s-ar datora si sangelui lor prea amestecat (Cehia, Sudan, Daghestan). Marjamka (12 ani) vorbeste o engleza de cristal, spune ca „zanele traiesc intr-o lume in care nu le poate gasi nimeni“ si, spre deosebire de Lu­kas, se plange ca n-are umor. (Mostra de umor Lukas-ian, in timp ce se joaca cu cei doi frati: „Nu pot sa te omor pentru ca as ramane singurul baiat cu Asperger!“.) Desi are Asperger, Ahmed e foarte prietenos.

 

In schimb, Majda e o hater-ita. A fost diagnosticata la 13 ani. Acum are 17 si isi acuza parintii ca au dus-o prea tarziu la medic si ca incearca s-o inghesuie in ti­parul unui adolescent normal. In toate aparitiile ei, Majda spune din off  ca isi uraste familia, scoa­la, orasul si pe ea insasi si ca vrea sa se arunce sub tren. „Pentru mine, societatea e handicapata.“ Abia catre final ne dam seama ca, de fapt, isi citeste propriile poeme si ca acestea, impreuna cu melodiile rap pe care le compune, tin de o retorica adolescentina mulata pe propriul sentiment de excludere cauzat de sindromul Asperger.

 

„Dupa ce copiii si parintii au acceptat sa apara in film si am semnat contractul, am vizitat fiecare familie in parte. M-am dus prima data fara camera, ca sa ne obisnuim unii cu altii si sa ma asigur ca nu s-au razgandit.

 

N-aveam nici cea mai vaga idee despre cum ar fi putut reactiona in fata camerei, dar, la a doua vi­zita, am avut surpriza sa vad ca nu le pasa nici cat negru sub unghie ca erau filmati. Dupa sase luni au devenit si mai deschisi in fata camerei, mult mai activi“, spune Miroslav Janek.

 

„De fapt, ei mi-au sugerat cum sa-i filmez“, raspunde regizorul/ di­rector de imagine cand e chestionat despre cum a filmat pe fiecare altfel. „Nu le-am spus niciodata ce sa faca. Ei m-au ghidat. De fapt, nu le-a pasat deloc de filmare, cu ex­ceptia lui Lukáš. N-am o ex­pli­catie tehnica precisa pentru cum am filmat. Am fost ceva intuitiv, m-am lasat condus de ei. De fapt, am mai avut o fata pe care am filmat-o destul la mult, dar la montaj mi-am dat seama ca bucatile cu ea erau cu totul diferite vizual de celelalte, asa ca am scos-o cu totul. Pentru Majda am folosit alta camera (n.r.: Canon 100), pentru ca ea se misca cel mai repede dintre toti si altfel n-o puteam urmari.“

 

Majda e singurul personaj in miscare, ea e filmata aproape numai in exterioare sau in tren. In cea mai mare parte a timpului, ea a sugerat locurile de filmare. De pilda, niste canale in bezna totala unde simti ca regizorul a urmat-o cu inima stransa. Ar fi fost interesant de aflat daca a mai fost acolo, singura, pentru ca e evident gestul de incredere de a-l duce pe regizor intr-un spatiu metaforic pentru propriul sine. Incearca sa se lase cunoscuta. Acela, a spus Miroslav Janek, a fost si locul unde Majda a adus vorba singura data despre scopul acestui film, intrebandu-l pe regizor despre ce va fi vorba in film. Pe ecran, acesta nu-i raspunde. Multe reactii si lucruri pe care le spune in film (si care sunt tot instinctive) tradeaza, de fapt, un bun-simt psihologic.

 

Spectatoarea cu copil Asperger a dorit sa stie daca eroii au vazut filmul si care le-a fost opinia. Reactiile copiilor arata ca aceasta oglinda care e filmul ii ajuta sa se inteleaga mai bine si sa se integreze ulterior mai bine in mediul lor. Lukas, care in film are o scena unde e putin obraznic cu mama care-i spusese ca s-ar putea sa-l interneze daca mai e agresiv la scoala, si-a dat seama ca a exage­rat si i s-a facut rusine, iar Majda a inteles ca a pomenit de prea multe ori intentia ei de a se sinucide, asa ca i-a cerut regizorului sa lase o singura scena cu acest enunt (iar el, bineinteles, s-a conformat). Filmul i-a ajutat pe copii si in alt fel. De pilda, a povestit regizorul, la proiectia din micul orasel unde locuieste Lukas au venit si jumatate din profesorii cu care are probleme la scoala. Dupa ce au vazut filmul, acestia au devenit mult mai prietenosi, iar relatia lor s-a remediat.

 

Pentru neurotipici, acesta e genul de film care te face sa-ti para rau ca esti, cum s-ar spune, normal, tocmai pentru ca demonstreaza fara fasoane ca normalitatea e imprecisa, plina de gauri si plicticoasa si ca important e nu sa fii cat mai asemanator celorlalti, ci sa fii autentic. „Nu eu sunt diferit de voi, ci voi toti sunteti asemanatori“, suna un credo britanic, citat in finalul filmului. How true!

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte