Expozitia „Interferente“ la FIVE PLUS Art Gallery din Viena                                                  EXPOZITIA „SEEDS (PLANTED BY OTHER WOMEN INSIDE MY HEAD)“ LA ICR BERLIN                                                  Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                 
Nr.564, 02-05-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.564, 02-05-2017
Un banatan agivarat
Florin Irimia

Vlad Jivan se considera un „banatan agivarat“. Desi casatorit cu o craio­veanca venita sa faca fa­cultatea la Timisoara, iar acum, la peste patruzeci de ani, ajuns patron al unei tipografii/edituri, face afaceri cu dom’ Ver­gil, un (fost) securist din Bucuresti, mieros si gretos cum ii sade bine unuia ca el, Vlad ramane animat de un patriotism local suficient de strident pana si pentru prietenii sai timisoreni, care nu-i impartasesc intotdeauna viziunea, chiar daca n-au curajul sau cheful sa i-o spuna in fata.



Ce-ar fi fost, se intreaba el, mai ales dupa vreo doua-trei beri, daca Republica Banat nu era desfiin­tata? Oare nu era mai bine pentru banateni daca aveau „tara lor“, cum striga „druckerii“ la fotbal cand Poli joaca cu o echipa din capitala? Pentru ca, nu-i asa, ce s-a intamplat in 1918 nu s-a chemat unire, ci anexare, „miticii“ disperati sa puna labele pe toata infrastructura austro-ungarilor, dupa care, vazandu-se cu sacii in caru­ta, nu le-a mai pasat de omul de rand. Nici acum n-ar fi prea tarziu, se gandeste el, ca un separatist veritabil, scarbit de lipsa de civilizatie, de maniere, a regatenilor, fie ei moldoveni sau munteni, „granita la Orsova si miticii cu pasaportul la vama“. Cat vorbeste serios si cat numai asa, ca sa-si mai verse din naduf, nici el nu prea stie.

 

Poate ca sursa tuturor frus­trarilor sale e compromisul pe care a trebuit sa-l faca intr-o zi, nu cu mult timp in urma, cand partenerul sau de afaceri, dom’ Vergil, fost lucrator la Comert Exterior (si colonel de Securitate), l-a rugat sa semneze o recomandare in calitate de erou al Revolutiei (caci Vlad a iesit in strada si a fost im­puscat in fata Catedralei) pentru un alt revolutionar, unul fara certificat, dar curajos, nu-i vorba, tocmai ca sa poata avea si el unul. Iar Vlad, in loc sa-l refuze categoric, sa-l refuze pana la capat, a cedat in clipa in care afabilul dom’ Vergil i-a dat de inteles ca are cunostinta inclusiv de o alta sem­natura, cea pe care Vlad Jivan, alias, „Mecanicul“, si-o pusese in anul I de facultate pe documentul de colaborare cu Securitatea, ce-i drept fiind strans cu usa din cauza unui teribilism din liceu. Sau poate ca e vorba de „noaptea de vis“ pe care frumoasa sa sotie, Emilia, profesoara de engleza si poeta, publicata chiar de editura sotului, a petrecut-o in compania fostului ei iubit din liceu, oltean se-ntelege (desi ea se jura ca doar au stat de vorba la un pahar de vin), cand a plecat la Deva cu ocazia unui cerc pedagogic. Sau poate e vorba de faptul ca, pentru acest Vlade Divat de Ti­misoara, inalt aproape cat celebrul baschetbalist, desi nu la fel de talentat, Iugoslavia vecina, cu formatiile ei rock, cu serialele ei de televiziune si, in general, cu deschiderea ei cvasitotala fata de marfurile si influentele Occidentului intr-o vreme cand aici totul se-nchisese sau era in curs de inchidere, a exercitat tot timpul o atractie mai puternica, fa­candu-l sa se identifice, nu neapa­rat din punct de vedere etnic (mama lui Vlad e sarboaica, dintr-un sat din Voivodina), dar cel putin din punct de vedere emotional cu spatiul iugoslav. E drept, Iugoslavia de care se simte legat Vlad e una mitizata, imaginara, si de fapt se reduce la o singura experienta pe care tanarul de 18 ani a avut-o in vara lui ’89, cand, pentru o sap­tamana, s-a aflat la Split (deci nici macar in Banatul sarbesc, ci in Croatia), pe malul Adriaticii, in vacanta cu ai lui, o vacanta in ca-re s-a simtit cu adevarat liber pentru prima data in viata, liber si mai ales indragostit ca niciodata.

 

Asa a vrut soarta, ca el sa se indragosteasca tocmai acolo, de fata aceea inalta si foarte frumoa­sa care l-a abordat firesc, de parca s-ar fi stiut dintotdeauna, o adolescenta pe nume Marina, croata de descendenta venetiana, cum ii placea ei sa spuna, si langa care, daca n-ar fi fost venit din Romania, daca n-ar fi trebuit sa in­ceapa din toam­na facultatea, daca ai lui n-ar fi trebuit sa dea socoteala si sa patimeasca cate si mai cate pentru gestul fiului lor, poate ar fi ramas toata viata. Sau poate nu. N-avea de acum sa stie niciodata. Dar cu siguranta a iubit-o. Altfel, de ce la Revolutie, cand delira ranit in spital, la ea s-a gandit, cu ea a vorbit, ei i-a pronuntat numele, desi la momentul acela se vedea deja cu Emilia, o iubea pe Emilia, asta daca nu cumva s-a in­dragostit de Emilia tocmai pentru ca-i amintea de Marina.

 

Totul conspira ca el sa se intoarca in Split

 

Orice motiv ar avea, toate trei la un loc sau doar unul, un altul pe care nu-l vom dezvalui aici, Vlad Jivan e un barbat macinat de frus­trari. ~n pofida casniciei relativ reusite, a existentei unui copil care creste frumos, a parintilor care sunt sanatosi si a unei situatii materiale de invidiat, banateanul nostru nu se considera un om implinit, decat cel mult daca se uita la burta care i-a crescut vizibil in ultimii ani. {i asta n-ar fi nimic, dar in ultima vreme e din ce in ce mai speriat, caci i se-ntampla lucruri ciudate si care par sa aiba toate de-a face cu ce s-a petrecut intr-o noapte, in ultima lui noapte in Split, cu douazeci si doi de ani in urma. S-a intamplat ceva atunci, ceva oribil, ceva total opus dragostei, dar care avea totusi legatura cu ea, ceva ce i-a unit pe el si pe grupul de prieteni pe care si l-a facut atunci, ai zice pe vecie, chiar daca poate niciunul din ei n-a fost constient de asta pe moment. Trebuie sa se duca din nou acolo, isi spune, se imbar­bateaza, trebuie sa faca ceva ca sa nu se mai simta asa si ce trebuie sa faca nu poate fi facut decat acolo, la fata locului. Unde mai pui ca l-a rugat si Emilia sa mearga, de cand tine ea s-o cunoasca pe aceasta Marina de care el i-a mai pomenit in cateva dati, da, se va duce acolo, totul con­spira ca el sa se intoarca in Split, la Disco Titanic.

 

Alternand abil firele narative, dar si conventiile de gen (o parte din carte este prezentata sub forma unui scenariu de film, de exemplu), oprindu-se brusc cand se apropie periculos de mult de o dezvaluire numai pentru a reveni asupra ei exact in momentul cand chiar trebuie facuta, atent permanent la nuante, bucuros sa ne induca initial in eroare, asuman­du-si pentru o clipa gandirea personajului, pentru ca apoi sa se dis­tanteze critic de ea, Radu Pavel Gheo construieste metodic si profesionist un roman foarte bine in­chegat, credibil, captivant si profund si, odata cu el, un personaj memorabil. Juxtapunerea celor doua povesti de dragoste, una ne­implinita, ramasa in potentia, cealalta implinita, poate chiar consumata de tot, si trasarea acelui arc peste timp care le uneste aproape inevitabil, recrearea minutioasa a dramelor si meschina­riilor traiului de zi cu zi in Romania comunista, cu marile lui neajunsuri si micile, prea micile lui satisfactii, in comparatie cu raiul iugoslav, urmat dupa ’90 de o ironica inversare a polilor, detalierea absurditatii si nebuniei conflictului multietnic din spatiul ex-iugoslav, dar si prefigurarea sa simbolica cand nimeni nu banuia ce avea sa se-ntam­ple acolo intr-o zi, si, bi­ne­inteles, intre­barile „de ce atunci?“, „de ce asa?“, „de ce acolo?“, „cand si aici?“, urmate de relativizarea oricarui raspuns, iata numai cateva din motivele pentru care ar trebui sa citim aceasta carte, recompensata de curand cu premiul „Observatorului cultural“.

 

Prin Disco Titanic, Radu Pavel Gheo ne dovedeste inca o data cat de dedicat este actul literar de calitate si-mi confirma totodata un crez personal, anume ca stralucirea e memorabila nu atat prin intensitate, cat prin constanta.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte