Expozitia „Interferente“ la FIVE PLUS Art Gallery din Viena                                                  EXPOZITIA „SEEDS (PLANTED BY OTHER WOMEN INSIDE MY HEAD)“ LA ICR BERLIN                                                  Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                 
Nr.563, 24-04-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Cum sa nu-i intelegi pe scriitori, chiar daca te trezesti printre ei
Cristian Teodorescu

Cine o aude povestind pe Aurora Liiceanu se simte instantaneu cucerit de oralitatea ei narativa. De cele mai multe ori, psihologul din ea povesteste cate un caz, cu care exemplifica vreo disputa de breasla sau vreun omenesc mister caruia aceasta stiinta despre cele ce se intampla in mintea noastra inca n-a fost in stare sa-i dea de cap. Spre deosebire de psihologii academici de la noi, autori de „contributii“ la bunul mers al meseriei lor si care sunt prizonierii unui jargon ade­sea impenetrabil pentru omul obisnuit, Aurora Liiceanu nu se sfieste sa vorbeasca despre cele mai complicate subiecte ale psihologiei de azi pe limba oricaruia dintre noi. Asa ca unii dintre confratii ei o acuza de erezie, va dati seama! – sau, in cel mai bun caz, de abandonare a pozitiei stiintifice a acestei discipline din cauza unei slabiciuni pentru „vulgarizare“ care ar atenta la galoanele psihologiei.



Or, sa ma ierte cei de la noi care au ajuns sa creada ca psihologia e o afacere intre specialisti, de care oamenii de rand trebuie tinuti la distanta printr-un limbaj destinat initiatilor, psihologii din straina­tate n-au nici o apasare in a-si scrie textele pe intelesul oricui, fara a face, cum se spune, rabat de la chestiunile speciale destinate alesilor. La fel ca marii medici de la noi care pot explica acelasi lucru pentru confratii lor, la sesiunile de comunicari, dar si oricarui pacient cu care au de-a face si care-i intreaba „Ce am, dom’ doctor?“, Aurora Liiceanu stie sa se faca inteleasa de toata lumea. Dar asta fara sa se pretinda o mare preoteasa a psihologiei pentru toti, ci intrebandu-se, cu acea umilinta a adevaratilor stiutori de carte, cat de adevarate sunt ras­punsurile sau ipotezele de lucru ale confratilor ei celebri din strai­natate ale caror carti au ajuns best­selleruri in lumea larga.

 

Pentru mine, in afara de slabiciunile pe care le am fata de „literatura“ psihologilor, Aurora Liiceanu e un caz. Cand o intrebi daca se considera (si) scriitoare, iti raspunde ca ea nu-i intelege in multe privinte pe scriitori, ca profesionisti ai condeiului ori, ma rog, mai nou, ai tastaturii. Ea n-are orgolii de autor si se mira de luptele prozatorilor pentru a iesi pe un loc avantajos in clasamentele literare, cand singura intrebare care ar trebui sa-i macine ar fi daca si cat se simt bine in pielea lor.

 

Ultima ei carte, Madlena – apropo, sa incetam cu prostiile ca daca spui despre cea mai recenta aparitie editoriala a unui autor ca asta ar fi „ultima“, e ca si cum ai cobi! –, chiar daca e scrisa intr-o foarte atragatoare montura psihologica, e de fapt un volum memorialistic in care „cazurile“ despre care povesteste Aurora Liiceanu o includ si pe ea ca personaj. Insa in comparatie cu alte carti ale sale, in care autorul-personaj avea interventii minimale, doar cat sa duca na­ratiunea mai departe sau sa lege povestile una de alta, in Madlena Aurora Liiceanu scrie un roman memorialistic in care prozatoarea din ea ii ia fata psiholoagei. Asta insa fara ca Aurora Liiceanu sa se desparta de autorul-personaj care este. Psihologul cu acest nume intervine periodic in carte, pentru a-si urmari si personajul de la care porneste si care e memoria noas­tra, a tuturor. Dar se apropie de, sa zicem, Melville in Moby Dick, cel care face o armatura stiintifica despre natura balenei albe si care iti spune doct cum e cu o baleniera, ceea ce conteaza in romanul lui sunt asa-zisele amintiri ale protagonistului Ismael.

 

Zic asta pentru ca in amintirile Aurorei Liiceanu de la Vama Veche, marea e si ea un peronaj, care poate deveni coplesitor, ca in noaptea cutremurului din 1977. Insa marea miza a acestei carti e ca in anii comunismului mare si tare din Romania, ea era prietena apropiata cu o tipa, sculptorita, maritata cu un cetatean negru, din Sudan, cu care avea trei copii. Cetateanul sudanez, un barbat extraordinar de aratos, in loc sa se intoarca la el in tara, a ramas in Romania, ca stomatolog si, pe atunci, in anii saptezeci, ca o ciudatenie. Or cele doua femei, psiholoaga si sculptorita, se fac ca nu vad mirarile compatriotilor nostri ca o alba si copilul ei la fel de alb sunt prieteni cu o alta alba, care are trei copiii mulatri.

 

In loc sa scrie despre prejudecatile romanilor apropo de aceasta asociere, Aurora Liiceanu se lasa in voia amintirilor sale cu prietena ei Pusi Cocea, un personaj de-a dreptul uluitor, pe care n-o iarta in multele momente de slabiciune ale acestei femei careia i se rupe de normele si de opiniile vremii. Pentru un romancier obisnuit, Pusi Cocea, din ilustra familie cu acelasi nume, care a dat doua actrite celebre, asta ca sa nu-l mai pomenim si pe N.D. Cocea, faimosul socialist, ea ar fi fost, azi, un personaj absolut pozitiv. Biata femeie avea un talent al nepasarii politice care uneori o aducea in conflict cu autoritatile. Aurora Liiceanu nu era nici ea o adaptata a vremurilor, incat amintirile ei pot fi citite si in regimul unei impotriviri fata de rigorile regimului, venite din partea cuiva pentru care comunismul n-are nici o chestie atractiva. Insa nici pentru descendenta virulentului socialist N.D. Cocea comunismul nu era un vis al ei, chiar daca n-are preocupari politice. Pusi protesteaza in felul ei impotriva regimului atunci cand, pofticioasa, se ascunde intr-un sifonier in camera inchiriata la mare si mananca de una singura continutul unui borcan de Nutella pe care nu vrea sa-l imparta cu nici un chip cu copiii ei. Asta se intampla pe vremea marii crize alimentare de la noi, cand chiar pentru elementele hranei zilnice trebuia sa stai la cozi interminabile si ti se putea intampla sa fi stat de pomana la coada. Sau, chiar mai rau, sa-ti vezi copiii ca se reped la resturile lasate de turistii din Occident veniti pe litoralul romanesc, ca sa guste macar ceea ce nu puteau manca sau bea pe banii parintilor. Asta in timp ce granicerii de la Vama Veche ii vanau si pe turistii care n-avea de gand sa fuga din tara, din cauza ca pe aici romanii satui de comunism voiau sa ajunga in Turcia sau la greci. Si totusi, pentru memorialista Aurora Liiceanu toate intamplarile astea isi pastreaza un farmec indicibil, acelasi farmec ce ii face pe multi sa-si confunde tineretea cu regimul politic, dar pe care ea il deosebeste de vremurile in care si-a consumat tineretea.

 

Madlenae cea mai frumoasa si mai profunda carte pe care a scris-o Aurora Liiceanu. Cea in care prozatoarea din ea si-a dat drumul, fara sa se mai gandeasca la faptul ca nu-i intelege pe scriitori.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte