Concert de jazz RAMONA HORVATH & FRIENDS, cu ocazia Zilei Internationale a Jazzului 2017                                                  Editie aniversara: Cinci fete ale modernitatii, de Matei Calinescu, la Polirom                                                  Clara Usón, via Skype, despre romanul Fiica Estului                                                  Cel de-al treilea volum al Istoriei comunismului din Romania se lanseaza la Oradea, Cluj si Timisoara                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Lucian Dan Teodorovici despre Cel care cheama cainii, la Cluj                                                  Premiera in Austria a filmului Fixeur semnat de Adrian Sitaru                                                  Florin Irimia in dialog la Bucuresti despre Misterul masinutelor chinezesti                                                  Seara de film german – Whisky cu vodca (Germania, 2009)                                                 
Nr.561, 04-04-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Scriptor sau transformarea creatorului in creatura
Florin Irimia

Cand am vazut prima data titlul de pe coperta romanului lui Codrin Liviu Cutitaru, Scriptor sau Cartea transforma­rilor admirabile, gandul m-a dus instantaneu la un alt titlu, de film de data asta, si anume Birdman sau Virtutea nesperata a ignorantei.



Ulterior, citind cartea, mi-am dat seama ca, in mod straniu, chiar exista o serie de ase­manari, neintentionate de buna seama, intre carte si film, cea mai evidenta fiind data de destinul personajelor principale. La fel ca Riggan Thomson, actorul ratat din Birdman care-si do­reste atat de mult revenirea pe firmament ca regizor si actor de teatru, cu alte cuvinte care ravneste la recunoastere artistica, dupa ce, cu multi ani inainte, cunoscuse doar faima cinematografica interpretand un rol mediocru de supererou, cele doua personaje principale din Scriptor au cunoscut si ele gloria literara (universitara), unul in perioada comunista (Boris Mercuti, autorul romanului Astazi, dar si al unui important numar de carti academice), ce­lalalt (Victor Oles­cu), cu precadere imediat dupa Revolutie, cand a fost norocosul beneficiar al unei burse universitare in Statele Unite, unde a scris romanul Baltimore (foarte bine primit in tara, dar si in strainatate), devenind ulterior profesor universitar la numai 38 de ani si, putin mai tarziu, chiar rectorul universitatii in care pana mai ieri isi tinea cursurile.

 

Dar, cum spuneam, asta a fost in trecut. In prezent, pentru cei doi colegi si vechi prieteni, unul la Catedra de romana (Mercuti) si celalalt (Olescu) la cea de engleza, lucrurile se prezinta mult diferit. Discrepanta dintre trecut si prezent se observa cel mai bine la Mercuti. Facand pactul cu diavolul in anii ’70, cand accepta sa intre in nomenclatura comunista ca angajat al Ministerului Culturii, Mercuti pleaca la Bucuresti, unde, ne dam seama, cunoaste prima metamorfoza identitara, transformandu-se din creator intr-o creatura lipsita de personalitate, o momaie care executa ordinele primite „de sus“, fara sa se poata opune. Revolutia si schimbarea de regim il dau si mai tare peste cap, reintoarcerea la catedra (dificila si datorata exclusiv reputatiei impecabile a prietenului sau Olescu, care a insistat in Senatul universitar) nereusind sa-i retrezeasca vechea identitate creatoare de la care totusi Mercuti ar vrea sa se revendice. Ca si cand toate acestea nu ar fi de-ajuns, Boris Mercuti sufera si de un puternic complex paternal. Fiul este constient ca nu a reusit sa depaseasca anvergura tatalui, batranul Titus Mercuti, la randul sau profesor timp de patruzeci si cinci de ani la Filosofie, un intelectual care, fara sa fi scris mult, chiar fara sa fi scris neaparat bine, s-a retras de pe scena (si nu folosesc intamplator cuvintele, el distingandu-se la cursuri ca un adevarat performer  academic, nu departe de manifestarile unui actor) cu o reputatie profesionala impecabila, de care Boris nu se va mai bucura niciodata.

 

Romanul incepe cu un eveniment tragic. Batranul Titus Mercuti sufera un atac cerebral si este internat la Neurologie. Presimtindu-si sfarsitul, acesta isi informeaza fiul, intr-un mod inedit si intr-o scena nu lipsita de umor, ca i-a lasat un manuscris, un text conceput cu multi ani in urma (foile s-au ingalbenit intre timp), scris special pentru a fi citit dupa moartea lui, moarte care de altfel se si produce la scurt timp dupa dezvaluire. Ingrozit si in egala masura fascinat de ce-ar putea afla citind manuscrisul tatalui, Mercuti se apuca de lectura, iar odata cu el, si noi, cititorii, indiscreti si avizi de senzational, care parca citim, nevazuti, peste umarul sau. Insa nu trebuie sa citim prea mult ca sa ne dam seama ca manuscrisul ba­tranului Mercuti, daca intr-ade­var si-a propus sa dezvaluie ceva, nu o va face facil, descriptiv, ci isi va incifra dezvaluirile intr-un alt text care reda o discutie privata dintre un Rector si un Prorector, pe marginea unui alt text (eseu), scris de catre un student ajuns intre timp (stim din prima parte a romanului) profesor plin la Catedra de Franceza si totodata – cel putin in aparenta – senil, tinut in universitate din mila conducerii, caci cursuri, propriu-zis, nu mai poate preda.

 

In manuscrisul lui Titus Mercuti insa, personajul Petronel Normanu este inca student, pe cale de a fi exmatriculat tocmai ca urmare a acestui text pe care l-a scris, calomnios, in viziunea Rectorului, cu potential de a starni un imens scandal, intitulat Profesorul si publicat in „Ecoul studentesc“, revista celor „de la ziaristica“. Ce determina furia si panica Rectorului, aflam din ultimele pagini ale manuscrisului, este tocmai recunoasterea acestuia in personajul principal al eseului lui Normanu, personaj in care, culmea, s-au mai recunoscut (sau au fost recunoscuti) si alti ilustri membri ai corpului didactic universitar, in pofida faptului ca Normanu sustine ca nu a avut nici o intentie deconspirativ-malitioasa, eseul fiind publicat doar pentru ca a fost desemnat castigatorul unui concurs initiat de revista studenteasca.

 

Ne aflam in fata unui roman inedit, unic in literatura noastra

 

Codrin Liviu Cutitaru surprinde foarte bine atmosfera de paranoia, confuzie, frica si angoasa profunda care domina spatiul universitar romanesc (si, prin extrapolare, spatiul social in ansamblul sau) in comunism, dar indirect, reu­seste sa puncteze si importanta pe care o are cuvantul scris in perioada aceea, forta pe care o are literatura, fie ea si scrisa de un student, in anii respectivi.

 

La finele lecturii nimic nu este clarificat, dar nu clarificarea a fost scopul manuscrisului, ci tocmai inducerea in cititor a opusului ei. Impulsionat de puterea textului tatalui sau, Boris Mercuti se asaza si el la masa de scris (pentru prima oara dupa cincisprezece ani) pentru a-si asterne propriul text, cel mai lung si mai important din cele sase care compun romanul. Despre ce este vorba in el nu vom dezvalui aici, pentru a nu da in vileag ceea ce reprezinta pana la urma miezul, dar si partea cea mai captivanta a romanului de fata. Este suficient doar sa precizam ca el continua si dezvolta informatiile primite in paginile de deschidere ale cartii, cand aflam ca insusi Victor Olescu se afla in preajma unei nebanuite (si nedorite) transformari, deloc admirabila din punctul lui de vedere. 

 

Scriptoreste, fara indoiala, un roman postmodern (post-structuralist), in care intriga propriu-zisa, „povestea“ din carte, cu alte cuvinte, este poate mai putin importanta decat semnificatia, chiar semnificatiile, care decurg(e) din ea. „Admirabilele“ transformari din titlu (evident, o exprimare ironica) contin o multitudine de sensuri, dar trimit in special la toate acele transfor­mari nefaste pe care le-au inregistrat (si le vor mai inregistra) Romania si intelectualul roman (scriitorul, universitarul, medicul chiar) in anii prelungitei tranzitii post-comuniste, dar si mult dupa incheierea acesteia, dat fiind ca finalul romanului este plasat undeva spre sfarsitul se­colului XXI.

 

Roland Barthes, mentionat de mai multe ori in paginile cartii, isi are locul si rolul sau in roman, unul chiar suficient de central daca ne gandim ca, din multe puncte de vedere, cartea este construita in jurul teoriilor sale, in special al celei legate de moartea autorului, conceptul critic pe care teoreticianul francez l-a „brevetat“, cu succes la finele anilor ’60. In postmodernism, spu­ne Barthes, dispare rolul central al autorului in descifrarea sensului cartii pe care a scris-o, el pierzandu-si de altfel si statutul de scriitor (de creator omniscient, altfel spus), devenind un simplu scriptor, o creatura, mai mult sau mai putin monstru­oasa, care scrie (dupa dicteu) ce i se transmite sa scrie. Asta n-ar fi nea­parat o problema. Dar tot Barthes postuleaza ca moartea autorului trebuie sa aiba loc concomitent cu nasterea cititorului, si de-abia aici, sugereaza Codrin Liviu Cutitaru, avem o proble­ma, caci cine mai citeste carti in ziua de azi (si de maine), cine se va mai substitui Autorului pentru a produce el sens si semnificatie, cine va mai dori sa-si asume acest rol cum o faceau, poate chiar fara sa-si dea seama, cititorii din manuscrisul lui Titus Mercuti? Citind Scriptor, realizam ca adevarata moarte a autorului se va produce cand nu va mai exista (aproape) nimeni care sa-i citeasca cartile, chiar daca niste ciudati vor continua sa vorbeasca despre ele, fara insa ca vorbele lor sa mai insemne ceva. 

 

Bineinteles, Scriptor nu este doar o transpunere a teoriilor poststructuraliste privind ce (mai) inseamna autorul si, in general, literatura in ziua de azi. Cartea se poate citi foarte bine si in absenta acestei decodificari sau, mai bine zis, una nu trebuie sa le anuleze pe celelalte, oricate vor fi ele.

 

Cert este ca ne aflam in fata unui roman inedit, unic, cred, in literatura noastra, in care atmosfera gotica, cu efectele ei grotesti, macabre, a la Edgar Allen Poe (un alt autor pomenit de mai multe ori in carte), se impleteste foarte bine cu teoriile poststructuraliste, altfel spus in care fictiunea face casa buna cu intregul substrat metafictional al cartii.

 

La finalul lecturii, Codrin Liviu Cutitaru ni se infatiseaza nu doar ca un dibaci manuitor (jongler) al teoriilor critice postmoderne la care face trimitere, ci si ca un adevarat artist al hidose­niei, al teratologicului si al delabrarii, construind din cuvinte ceea ce, inaintea sa, un Otto Dix sau un George Grosz faceau din vopsele, si anume sa surprinda prin portretele sale imaginea unei societati aflate intr-o degringolada cronica, mereu pe punctul de a sucomba, dar evitand sucombarea tocmai poate prin transformarea aceasta permanenta in altceva.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte