SFR 2017 a deschis recrutarea pentru voluntari intr-un festival de film                                                  Expozitia internationala „Instrumente medievale de tortura“ la Palatul Culturii din Iasi                                                  Incep inscrierile pentru cea de-a 12-a editie Aristoteles Workshop                                                  In Biserica Luterana se asculta jazz: festivalul JAZZ in CHURCH la a cincea editie                                                  Doua spectacole-recital ale actorului Emil Boroghina la Chisinau                                                  Festivalul Filmului European anunta primele noutati ale editiei XXI                                                  Centenar Lipatti. Duminica, concert extraordinar la Ateneu                                                  Florin Irimia dezvaluie Misterul masinutelor chinezesti, la Iasi                                                  Colocviul „197 de ani de la nasterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza“                                                  Evenimente aniversare „LIPATTI 100“ la Conservatorul de Muzica „Benedetto Marcello“ din Venetia                                                 
Nr.558, 13-03-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.558, 13-03-2017
Interviu cu istoricul Sorin Mitu
„Istoria nu este mai usoara decat fizica cuantica sau rezistenta materialelor“
Radu Cucuteanu

Multe se pot spune despre Sorin Mitu, dar nu si ca ar fi un personaj fara relief. Dim­potriva, in viata publica trasatura definitorie pare sa ii fie provocarea. Ultimul volum semnat de el (De la Burebista la Iohannis) este o intarire a acestei afirmatii. In el, Sorin Mitu joaca, detasat si implicat totdata, lucid si cu simtire, rolul inte­lec­tualului care coboa­ra din vestitul turn de fildes si participa la viata cetatii. Din per­spec­tiva de observator angajat, analizeaza, comenteaza si, adesea, trece in satira ceea ce se petrece in dimen­siunea politica si in cea sociala. Interesant in volumul de fata este ca Sorin Mitu evita in mare masura abordarea directa a dimensiunii culturale si prefera perceperea sa prin rasfrangerea in cea sociala. Intre­barile de mai jos au urmarit si acest aspect, alaturi de altele, care tin de conditia istoricului azi in ochii masei, de protestele din ultima vreme, de Caragiale sau de Uniunea Europeana.



Volumul pe care l-ati semnat poarta pregnant amprenta ironiei. Este ea, astazi, in epo­ca post-adevarului, instrumentul cel mai potrivit pentru a face legatura dintre istorie si actualitate?

 

Tocmai pentru ca subiectele pe care le-am abordat sunt prea serioase, cred ca nu ne putem permite luxul sa le tratam (doar) cu rigiditate, solemnitate sau morga academica. Le-am ingropa daca am face acest lucru. Desigur, sunt impotriva impingerii istoriei – si cu atat mai putin a adevarului – in derizoriu. Dar ironia nu in­seam­na neaparat frivolitate. Ironia este o metoda prin intermediul careia te poti detasa de subiect, il poti privi din exterior, fara ura si fara partinire. Pe de alta parte, multe dintre ideile si perspectivele pe care, la prima vedere, le-am ironizat eu in aceasta carte s-au discreditat de fapt ele singure. Cand spui, la noi, „Burebista“ – cu exceptia situatiilor in care citesti o carte de Zoe Petre sau Dan Dana – te apuca rasul aproape instantaneu. Nu sunt eu de vina pentru acest lucru, ci acei compatrioti de-ai nostri care au compromis prin utilizare abuziva amintitul nume istoric; un personaj, altminteri, la fel ca toate personajele istorice, demn de tot interesul si simpatia noastra.

 

Titlul in sine indeamna la o paralela, in aceeasi cheie iro­nica, cu „2050 de ani de la primul stat dac centralizat sub conducerea lui Burebista“. Cum este Romania de azi, fata de cea care mergea pe acea cale?

 

In comparatie cu anul 1980, cand se sarbatoreau cele doua milenii (plus zece lustri) de stat romano-geto-dac, Romania de astazi este o tara revenita din infern. Cei care au trait acest rastimp si l-au uitat ar face bine sa si-l reaminteasca (pentru a nu mai repeta greselile trecutului), iar aceia care, din fericire pentru ei, nu l-au apucat pot sa invete o lectie dureroasa, dar teribil de necesara, din istoria patriei noastre, lecturand doar cateva pagini din ziarul „Scanteia“.

 

Daca tot vorbeam mai sus de unitate si centralizare, Transilvania este perceputa in chip generic ca fiind mai des­chisa, mai apropiata de Occident si de valorile sale; cum isi gaseste ea locul in Romania? Exista o muchie intre regionalism si integrare europeana?


In lumea de astazi, atat de predispusa la integrari de tot felul, este firesc ca si Transilvania sa isi gaseasca locul potrivit in Romania fara prea mare greutate. Iar, in raport cu Europa, provincia noastra de peste paduri a jucat mereu rolul unei porti care ne leaga de Occident. Sigur ca Transilvania este si ea „altfel“, in raport cu celelalte provincii romanesti. Dar aceasta specificitate nu implica o diferenta insurmontabila, de natura sa o rupa de restul Romaniei, decat daca locuitorii sai ar dori acest lucru. Desigur, daca am vrea cu adevarat asa ceva, am putea deveni o noua Catalonie, ne-am putea gandi sa refacem Imperiul Austro-Ungar, sa ne unim din nou cu Ungaria sau poate cu Bangladeshul. Dar e limpede ca marea majoritate a ardelenilor nu imbratiseaza nici unul dintre amintitele scenarii. Si la ce ar folosi ele? N-ar fi mai bine sa facem din Transilvania si din Romania in care traim niste locuri mai civilizate si mai prospere?

 

Un lucru este clar in pri­vinta Transilvaniei: unitatea de spirit este foarte prezenta – este indeajuns sa ne uitam la protestele foarte recente, moment in care s-a iesit in stra­da nu numai in Bucur­esti, ci si in Cluj sau Sibiu, ca si in Iasi si Timisoara. Ce constituie atunci particula­rismul ardelenesc?

 

La scara unor colectivitati umane atat de mari, cum sunt natiunile sau provinciile istorice, particularismele nu pot fi, de fapt, decat niste diferente de detaliu. In realitate, trasaturile care ii aseamana pe oamenii de pretutindeni sunt mult mai importante decat cele care ii diferentiaza, desi noua ne place sa facem din tantar armasar cand vine vorba despre nepretuitele noastre identitati colective. In mod traditional, ardelenii ma­nanca supe mai dulci, iar re­ga­tenii ciorbe mai acre, primii voteaza cu PSD-ul „o tara“ mai rar, iar ceilalti mai abitir, unii zic „Servus!“, iar altii spun „Pa!“. Cand este vorba insa, spre exemplu, de reactia publicului civilizat in raport cu aroganta crasa a clasei politice, dupa cum s-a vazut, oamenii reactioneaza absolut identic la Bucuresti, Cluj sau Iasi; ba chiar si la Odobesti!

 

In contextul actual, asistam la o manifestare puternica a neincrederii populatiei in politicieni. Pana la urma, trebuie sa va adresez intrebarea ridicata chiar de dumneavoastra: este vorba despre o neincredere funciara a romanilor?

 

Romanii au o neincredere funciara in politicienii lor si chiar in majoritatea institutiilor care alca­tuiesc statul nostru. Dar acest lucru este valabil si in cazul italienilor, de exemplu. Neincrederea romanilor nu este neaparat o atitudine irationala sau un element ciudat, singular si inexplicabil al psihologiei noastre colective. Dim­potriva. Pana la un punct, este o reactie rationala si normala, pe care ar impartasi-o oricine, la ceea ce se intampla in jurul nostru. Cum sa ai incredere in politicieni care isi ascund averile prin peretii locuintei, care iau mita prin cimitire si biserici si care voteaza noaptea ordonante de urgenta destinate infractorilor, pretinzand ca in acest fel apara drepturile omului? In raport cu asemenea comportamente, neincrederea noastra nici nu mi se pare atat de ridicata.

 

In acest context, nu putea lipsi intrebarea, pusa cu o cuvenita doza de falsa ui­mire: oare chiar este Romania altfel? Ma gandesc aici la ceea ce se intampla in jurul ei, dar si la faptul ca, iata, am devenit un „exemplu de bune practici“ in ceea ce inseamna protest civil in ochii Europei.

 

La modul esential, Romania nu este si nu poate sa fie altfel, in raport cu nici o tara din lume, fie ea Statele Unite, fie Botswana. Exceptionalismul, credinta ca „noi“ am fi unici pe lume, in bine sau in rau, reprezinta o eroare elementara, de gradinita, chiar daca multi dintre noi o comitem, pentru ca ne reconforteaza psihologic. Pe de alta parte, la modul concret, in detaliile cotidiene, evident ca suntem altfel. Se pot face si clasamente care sa evidentieze asemenea diferente si daca PIB-ul sau consumul de pasta de dinti pe cap de locuitor, numarul de kilometri de autostrada ori de latrine in fundul curtii ne face sa ocupam unul dintre ultimele (respectiv primele) locuri in Europa – ne mai spala rusinea Bulgaria, statele din Balcanii de Vest sau Republica Moldova –, atunci sigur ca Romania e „altfel“ decat Germania sau Elvetia. In ceea ce priveste protestele de la inceputul acestui an, cu tot respectul pentru spiritul civic al celor care le-au insufletit, as spune ca ele nu ilustreaza excep­tionalismul nostru, ci normalitatea care, iata, din fericire, a ajuns sa ne caracterizeze si pe noi. Cand un guvern procedeaza cum a procedat grupul organizat din jurul domnului Liviu Dragnea, era cel mai firesc lucru din lume ca oamenii sa iasa in strada si sa nu se lase pana cand ordonanta nu ar fi fost retrasa. Tocmai acest fapt a fost unul extraordinar si nu are nici o importanta daca asta a facut Romania „altfel“ sau „la fel“. in orice caz, de data aceasta am fost la inaltime, am fost „la fel“ ca si cei mai buni!

 

Sa ajungem putin intr-un alt taram, cel al istoriei si istoriografiei: cum vedeti, in ideal, accesul publicului la cunoas­terea istorica, adica la reconstituirile propuse de istorici (fata de istoria „asa cum a fost“)?

 

Dificila intrebare! Pentru ca, la modul ideal (care nu exista), mi-as putea imagina fie o societate alcatuita in totalitate din intelepti, din fiinte perfect rationale, care se raporteaza la istorie in modul cel mai nuantat si mai echilibrat cu putinta, folosindu-si la intreaga capacitate facultatile mintale cu care toti am fost inzestrati; fie, poate si mai dezirabil pentru un istoric profesionist, dedicat cu trup si suflet meseriei sale, o lume in care accesul la cunoasterea istorica ar fi absolut interzis tuturor celor care nu stapanesc in mod acceptabil epigrafia latina, paleografia chirilica, precum si cele mai recente achizitii istoriografice in materie de teorie si metodologie istorica. Pai cum sa intelegi ceva din tainele trecutului, atat de dificil de descifrat, in absenta instrumentelor evocate? In orice caz, producerea cunostin­telor istorice trebuie lasata pe seama specialistilor care isi castiga existenta citind si scriind istorie, iar publicul larg ar fi bine sa inteleaga ca istoria nu este o disciplina stiintifica mai usoara decat fizica cuantica sau rezistenta materialelor, ci este exact tot atat de pretentioasa si de greu accesibila (in pofida unor aparente insela­toare), in comparatie cu oricare alt demers specializat de cunoas­te­re. Publicul foloseste dispozitivele bazate pe descoperirile din fizica, umbla pe podurile proiectate de arhitecti, bea hapurile prescrise de medicina, fara sa aiba pretentia de a chibita, atotstiutor, pe marginea ecuatiilor matematice si a formulelor chimice complicate. Cu istoria, lucrurile par sa stea altfel. Deoarece Clio este o muza situata mai aproape de sufletul oamenilor, in raport cu formulele fizicianului, ea este tratata de toata lumea cu o familiaritate nepermisa, de parca ar fi o femeie de moravuri usoare. Mai mult respect, va rugam! Daca publicul doreste sa aiba acces la reconstituirile istoricilor, atunci este necesar, in primul rand, sa citeasca mai mult si sa comenteze mai putin, sa invete cate ceva din nedumeririle si din modestia epistemica a istoricului (si a oricarui om de stiinta), care stie ca nu vom putea cunoaste niciodata istoria „asa cum a fost cu adevarat“, dar ca, in acelasi timp, in fiecare zi, prin truda specialistului, un nou fragment de trecut este scos la lumina, asa prafuit si ciobit cum e el, pentru a-i intelege un pic mai bine pe cei care au trait inainte de noi si, prin comparatie, pentru a ne intelege pe noi insine.

 

Vorbeati de un tablou comparativ care ar trebui prezentat elevilor de clasa a IV-a, cu ce am fost si unde am ajuns. Istoria, stim asta, este o necesitate in constructia identitara. Dar preluarea sa la nivel personal duce la aparitia unor avataruri hidrocefalice, in care se preia si se intelege cat se vrea, de la masoni la daci si de la Soros la respingerea trecutului, ceea ce ridica o problema: cum tragem gra­nita dintre cei care vor „sa faca Romania mareata din nou“ si cei care ne vad ca fiind „la fundul gramezii“?

 

Istoria propriu-zisa a fost una, in schimb istoriile pe care le reconstituim, le intelegem si la care ne raportam sunt mai multe, pentru ca istoria nu inseamna doar reconstituire de fapte seci, ci implica si interpretare, asumare, valorizare. Ca urmare, este firesc, pana la un punct, ca fiecare dintre noi sa isi construiasca propria istorie sau, altfel spus, sa se raporteze intr-un mod personal la istoria pe care o cunoaste. Nu mi-e teama de interpretarile pe care le poate produce fantezia unui elev de gimnaziu. Mai ales daca are un profesor destoinic, atunci bunul simt si briciul lui Occam il vor proteja de elucubratii. Nu va avea motive serioase sa creada ca extraterestrii au construit piramidele, ca stra­mosii nostri traci au raspandit civilizatia in lume sau ca masonii conduc Romania si lumea din umbra. Problemele vin abia mai tarziu, cand politicienii vin si ne spun ca Soros ii plateste pe manifestanti sau cand academicienii se vaita ca globalizarea ne distruge identitatile.

 

Practic, argumentati necesitatea directiei europene a Romaniei ceea ce intra in clinci cu o parte foarte vocala a socie­tatii romanesti, care res­pinge, pe liniile unui tra­ditionalism idealizat, schim­ba­rile de natura sociala pe care le angreneaza aceasta. Cum ar fi posibile negocierea si obtinerea echilibrului intre traditie si (post)modernitate, in contextul romanesc actual? Mer­gand mai depar­te, Uniunea Europeana a trecut printr-un puternic soc constitutiv, odata cu Brexitul. Astazi, iata, s-a ajuns la o Europa cu doua viteze. Ce forma de viitor vedeti pentru intreaga constructie si pentru calea Romaniei? Sa co­relam  acestea cu prezenta la Casa Alba a unui presedinte cel putin neconventional si cu discursivitatea si practica principalului sau preopinent – si va intreb: Trump, Putin si lumea actuala; incotro si cum?

 

Se pare ca am intrat din nou sub zodia unei confruntari epice intre bine si rau, intre valorile liberale si democratice, ale societatii deschise, pe de o parte, si cantecele de sirena ale populismului si autoritarismului, pe de alta parte. Istoria ingropata candva de Fukuyama a renascut si se zvarcoleste ca o bacanta, iar Putin, Trump si ceilalti comilitoni ai acestora se pregatesc de orgie. In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, ma tem ca vom asista din nou de pe margine, cum am facut-o de atatea ori in istoria noastra, la noua infruntare a titanilor, ale carei efecte se vor rasfrange din plin si asupra noastra. Si aceasta nu pentru ca am fi blestemati sau pentru ca am avea fatalismul si pasivitatea inscrise in vreun metafizic ADN cultural, ci doar pentru ca suntem inca prea mici, prea slabi sub raport economic, politic, militar si institutional – geopolitic, in cele din urma – pentru a putea influenta in mod semnificativ chiar si numai partea de lume care ne priveste in mod nemijlocit. Sper ca profetia mea sa fie una pesimista si sa avem taria sa participam la aceasta confruntare, de partea cea buna, in interesul nostru si al lumii intregi. Ca intotdeauna, sub raport intelectual, chiar moral, avem resurse demne de luat in seama, voci credibile si minti inteligente. Nu indivizii cretini care apar la televizor sunt cei ce ne reprezinta cu adevarat, ci intelectualii si miile, zecile si sutele de mii de oameni inteligenti, care citesc, rationeaza, sunt responsabili si au simt moral. Pentru ei si pentru copiii nostri, imi doresc ca previziunea mea de istoric sa fie gresita. Ma incurajeaza imprejurarea ca istoricii nu se pricep mai deloc la viitor, ci doar la trecut.

 

La final, este Romania in con­tinuare tara lui Caragia­le? Sau devine a lui Ubu?

 

V-am mai spus-o, eu mi-am propus sa scriu despre tara noastra o carte serioasa si abia pe urma, vorba lui Bacovia, una „plina de umor“. Ca urmare, Romania pe care mi-o doresc nu este cea a lui Caragiale, a lui Jarry sau a lui Urmuz. Nici a lui Cioran. Romania poate sa fie tara echilibrata a lui Maiorescu si Lovinescu. Depinde numai de noi.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte