SFR 2017 a deschis recrutarea pentru voluntari intr-un festival de film                                                  Expozitia internationala „Instrumente medievale de tortura“ la Palatul Culturii din Iasi                                                  Incep inscrierile pentru cea de-a 12-a editie Aristoteles Workshop                                                  In Biserica Luterana se asculta jazz: festivalul JAZZ in CHURCH la a cincea editie                                                  Doua spectacole-recital ale actorului Emil Boroghina la Chisinau                                                  Festivalul Filmului European anunta primele noutati ale editiei XXI                                                  Centenar Lipatti. Duminica, concert extraordinar la Ateneu                                                  Florin Irimia dezvaluie Misterul masinutelor chinezesti, la Iasi                                                  Colocviul „197 de ani de la nasterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza“                                                  Evenimente aniversare „LIPATTI 100“ la Conservatorul de Muzica „Benedetto Marcello“ din Venetia                                                 
Nr.557, 06-03-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Interviu cu scriitorul Bogdan Suceava
„Pentru biografia lui Caragiale merita inventata o formula literara“
Radu Cucuteanu

Reconstituirea literara a trecutului este intotdeauna de natura sa fascineze pu­blicul. Nu trebuie uitata nici invidia isto­ricului, care este limitat de sursele de care dispune in refacerea si interpretarea aces­tui trecut, resimtita fata de scriitorul care, in urma documentarii, are liber­tatea de a reconstrui in fapt si in spirit o epoca (poate cel mai cunoscut exemplu de asemenea scriitura este Baudolino a lui Umberto Eco). In cazul nostru, Bogdan Suceava ne aduce in fata un moment definitoriu pentru constituirea culturii politice a Romaniei moderne, Re­pu­blica de la Ploiesti. Incadrata local si interna­tional (razboiul franco-prusac), miscarea antimonarhica ce a durat mai putin de o zi (8 august 1870) a intrat in constiinta publica prin scrierile lui Ion Luca Caragiale – Conu Leonida fata cu reac­tiu­nea si mai ales Boborul – si a dus la ridi­carea Statuii Liber­tatii de la Ploiesti. Re­constituirea literara din Republica nu se bazeaza insa doar pe Caragiale (care contribuie crucial la redarea atmosferei de epoca), ci porneste de la o varietate de surse, precum documente oficiale privind acest moment sau scrieri memorialistice.



Un matematician scriitor? Cu asa de multe romane? Dan Barbilian avea o scuza, era poet. Dar tu?

 

E invers. Sunt un scriitor care lucreaza ca matematician. E o for­ma de a-mi proteja literatura si de a ma lega de realitate cu un milion de fire secrete. Stiam de la 20 de ani ca va fi asa. Nimic nu protejeaza mai bine textul literar decat libertatea autorului, absenta ori­carei dependente de actorii politici din cultura unde-mi apar cartile. Pentru mine a mers, ceea ce recomand si celor tineri. Sa-si asigure intai libertatea, apoi sa lucreze. A fost un joc periculos, extraordinar de greu, la capatul caruia se vede ca mi-am facut si munca, mi-am scris si cartile.

 

Republica de la 1870 a pornit de undeva. In cazul de fata, de la Ploiesti. Dar romanul Republica de unde a pornit?

 

De la nevoia de a investiga apa­ritia Romaniei moderne si de la gandul ca modernitatea unei culturi se naste abia atunci cand oamenii invata sa-si priveasca in mod critic politicienii. Abia intr-o lume in care stii sa ceri socoteala politicianului care te reprezinta se poate spune ca ai un raport modern cu politicul vremii tale. O viziune medievala e genul de ju­ramant de credinta lipsit de dimensiune critica. Politicianul este ales ca sa serveasca unei comunitati, nu ca sa profite de ea. Romania moderna a aparut abia atunci cand romanii au invatat sa se amuze asa cum se cuvine, atat pe seama liberalilor, cat si pe a conservatorilor, mai precis sa se amuze pe seama apucaturilor personale ale celor ferm hotarati sa profite de pe urma jocului politic. Si cine a ajutat mai mult aceasta intelegere la noi decat I.L. Caragiale? E adevarat, au existat scriitori interesanti in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, toti contribuind la constructia unei priviri critice fata de politicienii de atunci. Dar Caragiale i-a depasit pe toti. Si atunci e firesc sa ne intrebam: dar Caragiale de unde a invatat cum merg treburile in politica? Hai sa povestim scoala lui Caragiale. Asta e Republica.

 

Figura lui Caragiale este una dintre marile fascinatii ale literaturii romane – atat prin opera, cat si prin viata. Ba mi se pare ca viziunea si umorul lui au deschis o directie care se manifesta si astazi in felul in care percepem spectacolul public. Cat de importanta a fost pentru tine prezenta sa in roman?

 

A fost cruciala! M-a interesat tema asta si pentru ca pana la urma e vorba despre un altfel de Caragiale decat cel pe care-l cunoastem noi, autorul matur si caustic de mai tarziu. Caragiale cel tanar e altfel. Crede in revolutie, fura la vot pentru liberalii radicali, e un altfel de om decat te-ai astepta, e un adolescent agitat, credul, excesiv, pe care numai intelepciunea mamei il mai tine in frau. Si ce mama a avut! Parca e pogorata din proza lui Kazantzakis sau a lui Istrati. O autentica luptatoare! Acesta e contextul in care e natural sa te intrebi: de unde aceasta tran­sformare a junelui? Ce a potentat-o? Evident, contactul cu lumea politica de atunci a germinat apari­tia acelei dramaturgii extraordinare, profunde si amuzante, amuzanta intr-un fel care masoara dimensiunea tragica a superficialitatii. Pentru ca, la un deceniu de la evenimentele povestite in Republica, Caragiale e gata sa scrie pagini din Scrisoarea pierduta.

 

Nu prea intalnesti romane care sa aiba note de subsol stiintifice. Cum de ai ajuns sa preferi formula aceasta?

 

Hai ca nu-s multe, nu incurca la lectura. Notele acelea erau necesare, pentru ca cititorul sa aiba incredere ca am lucrat cu materialul real. Ma intereseaza credibilitatea cartii mele. Notele de subsol indica realitatea „reala“, cea din documentele consemnate in interogatorii, iar restul scenelor au reprezentat reconstituirea literara a unor situatii care trebuie ca s-au intamplat cam asa. As fi in stare sa jur ca nu am iesit prea departe de scenele reale. Singura scena care nu s-a petrecut asa e cea din Epilog, pentru ca personajele apar pe scena, e o conventie de situatie care dureaza doar cateva pagini. Dar iata, Epilogul reprezinta un colaj de fragmente reale marcand tensiunea inerenta situatiei. Cumva, e cea mai reala parte din tot romanul. Dar de ce am recurs la aceasta punere in scena? Ca sa arat ca toate personajele implicate s-au tran­s­format in mod esential atunci: Caragiale devine un sceptic care nu mai ia parte ca actor la jocul politic, iar Candiano-Popescu devine pregatit sa participe la eforturile din Razboiul din 1877-1878, unde prezenta sa va atinge accente eroice. Candiano-Popescu nu a fost un flecar oarecare, ci un patriot capabil de jertfa pe campul de batalie, asta e ceva ce trebuie sa-i concedem. Pentru ca exista flecari care n-ar fi in stare sa mearga la batalie pentru cauzele despre care vorbesc. Cred ca munca romancierului include si alegerea acelei sec­tiuni din realitatea istorica menita sa caracterizeze cel mai bine tensiunea momentului.

 

O tema ca cea a Republiciipresupune un efort de documentare amplu, care poate friza cercetarea, pentru a intra in spiritul timpului si pentru a intelege acel secol al XIX-lea. Cum ai desfasurat-o?

 

Cu drag pentru cultura romana! Partea de documentare poate sa ia cam doi ani, cam atat cat iti ia si ca sa inveti o teorie matematica in care vrei sa faci cercetare. Am folosit sistemul de imprumut din bibliotecile nord-americane, alaturi de bazele de date cu ajutorul carora fac cercetare istoricii. Am citit mult despre razboiul franco-prusac din 1870, deoarece contextul momentului trebuia inteles din interior. O investigatie literara a carei miza e nasterea Romaniei moderne merita tot efortul. M-as bucura daca cititorul ar avea sentimentul unei calatorii in timp, un voiaj care sa faca palpabila acea realitate politica ce a aprins toata Europa in vara aceea. Si sa nu privim de sus eroii acelor vremuri, nu avem de ce. Timpurile noastre au avut si ele parte de generozitate si eroism, trebuie sa invatam sa apreciem aceste valori si cand le regasim in paginile trecute.

 

Dupa imersiunea in acest trecut, care cuprinde nu doar momentul 1870, ci implicit si venirea lui voda Carol la pu­t­­e­re in Principatele Romane, care ai spune ca este importanta acestei perioade?

 

Hai sa schimbam putin perspectiva. Si decorul, si sa ne mutam cu povestea la Paris, unde izbucnirea razboiului franco-prusac il surprinde pe tanarul matematician Felix Klein intr-o calatorie academica. Avea doar 21 de ani, era genial, de o maturitate matematica si filosofica de prea putini egalata vreodata. Un om din generatia lui Iancu Caragiale al nostru. Felix Klein a trebuit sa plece in graba din Paris, pentru ca a primit o telegrama din partea familiei: era supus prusac si n-ar fi fost bine sa fie descoperit acolo, acuzat de spionaj, dupa cum exista o oarecare fobie in epoca (matematicianul norvegian Sophus Lie a fost arestat si era sa fie executat ca spion prusac pentru ca au descoperit un caiet cu integrale in rucsacul lui, ceea ce trebuie ca erau coduri militare, nu-i asa?). Din fericire, Felix Klein a scapat cu bine din acel razboi. Ei bine, doi ani mai tarziu Felix Klein avea sa scrie un eseu prezentat in momentul angajarii sale la Universitatea Erlangen, eseu in care e vorba despre locul pe care-l detin grupurile de transformari in intelegerea geometriei. Azi ne referim la acel eseu drept Programul de la Erlangen. Paradigma unificatoare a viziunii lui Felix Klein a influentat enorm transformarea modernista a matematicilor, si isi pastreaza influenta si azi. Important pentru cultura romana e ca poetul Ion Barbu, matematicianul Dan Barbilian, un personaj de prim-plan al modernismului romanesc, poate fi inteles numai prin prisma mos­tenirii Programului de la Erlangen. Cheia explicatiei apare, de pilda, intr-un text al lui Barbilian din 1940, unde el vorbeste despre „universul moral al conceptelor“, cel care ar asigura unitatea de puncte de vedere asupra unor domenii diferite. Iata cel mai relevant pasaj din acel text: „Personal ma consider un reprezentat al Programului de la Erlangen, al acelei miscari de idei care, in ceea ce priveste intinderea consecin­telor si rasturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuit Discursului Metodei sau Reformei insesi. Specializarii stramte ori tehnicitatii opace de dinainte de Erlangen li se substituie un eclectism luminat. El continua adancirea fiecarei teorii in parte, fara sa piarda din vedere omogenitatea si unitatea intregului. Astfel, cercetarea matematica majora primes­te o organizare si orientare invecinate cu aceea a functiunii poetice, care, apropiind prin metafora elemente disjuncte, desfasoara structura identica a universului sensibil. La fel, prin fundarea axiomatica sau grupal-teoretica, matematicele asimileaza doctrinele diverse si slujesc scopului ridicat de a instrui despre unitatea universului moral al conceptelor. In acest chip ele inceteaza de a mai fi o laborioasa barbarie ci, participand la desavar­sirea figurii armonioase a lumii, devin umanismul cel nou“.

 

Asadar Programul de la Erlangen e la fel de important ca Reforma? Asa a spus Barbilian. Atunci importanta viziunii lui Felix Klein trebuie ca a fost uriasa. Bun, dar ce are de-a face asta cu Republica? Ei bine, are, si inca in mod esential. Pentru ca ne invata unde sa privim in istorie si ne arata ce pagini merita povestite. Ne invata sa identificam acele puncte de schimbare ale unei culturi, ale unei societati, si ne sugereaza ca descrierea problemelor fundamentale ale unei culturi se reduce la caracterizarea momentelor ei de schimbare si a fortelor care o determina. Asa interpretez eu felul cum o asemenea viziune organizatoare ar putea fi extinsa catre spatiul literaturii. In cazul de fata, tensiunea dintre liberalismul radical si conservatorismul traditionalist au dat nastere in Principatele Unite unei incordari al carei liman final a fost Romania care devine regat si are capacitatea de a da nastere culturii romane moderne. Vrem sa caracteri­zam aceas­­ta transformare si descoperim ca nu putem sa vorbim despre ea fara sa povestim despre Caragiale. Cheia de bolta a acestei transformari este destinul unui adolescent, pe care-l vedem maturizandu-se sub ochii nostri. Iar daca m-ai intreba cum imi aleg subiectele romanelor, ti-as raspunde ca la fel, incerc sa identific evo­lutii si transformari care schimba substanta unei intregi lumi. Povestirea acestor preschimbari e meseria mea.

 

Documentarea de care amin­team mai sus are si un alt versant in afara celui faptic: cel al limbajului. Caragia­lesc, impregnat de ironii si de referinte la universul lasat de Nenea Iancu, cu personaje pe care toti le stim, de la Cetateanul Turmentat la Titirca Inima-Rea. Reusesti sa dai culoare timpului si sa tii cititorul in lumea deja cunoscuta, a lui Caragiale. Ai ramas cu urme de aici, in propriul limbaj?

 

Spre deosebire de fotbalistii nostri care revin dupa un sejur italian cu sechele lexicale si de topica, te asigur ca nu. Sunt zeci de personaje in carte, iar fiecare vorbeste cu o voce distincta. Trebuie sa stii unde sa te opresti, pentru ca registrul din roman nu este al lui Caragiale. Cine ar putea sa produca un Caragiale mai bun decat Caragiale insusi?

 

Impletirea realului cu fantasticul (vezi spre exemplu momentul in care Alexandru Candiano-Popescu se trezes­te admonestat de Titirca) este o alta caracteristica a Repu­blicii, o libertate pentru care orice istoric te invidiaza. Cum este, la nivel personal, sa intri intr-o alta realitate?


Dar nu e nici un fel de fantastic in scena aceea! Sa nu amestecam instrumentarul. Titirca produce un scurt cameo, e un ploiestean pacalit de Candiano, are tot dreptul cetatenesc sa-si exprime dezaprobarea. Am folosit in mod esential motive fantastice in alte volume, de pilda in Miruna, o poveste, atunci cand un personaj merge printr-un teritoriu sub­pamantean pentru a ajunge in tara de origine a povestilor, sau cand in Venea din timpul diez un ofiter al serviciilor secrete e transformat in motan si continua sa-si serveasca tara. Acestea sunt motive fantastice. Aparitia unui personaj al lui Caragiale in biografia lui Caragiale nu mi se pare a face parte din aceeasi categorie.

 

Investigatie asupra aparitiei teatrului? De unde aceasta forma, roman dublat scenic de teatru?

 

In ce alta cultura teatrul modern s-a dezvoltat in acelasi moment cu aparitia unei viziuni critice asupra politicii moderne? Hai ca suntem speciali si cumva frumosi in excentricitatea noastra. Ion Luca Caragiale e atat de important incat merita inventata o formula literara speciala pentru biografia sa, cu o poetica aparte, cu o dinamica inspirata din lumea textelor sale, o formula literara care sa cerceteze radacinile lumii lui Caragiale, si asta intr-un registru cat mai aproape de cel realist. E o reconstituire literara, nu un act de imitatie. E o datorie culturala care ne ilumineaza realitatea prezenta.

 

Am remarcat cum tot revine acea blestemata de telegrama ratacita – sa fie o legatura cu vreo scrisoare pierduta?


Ma bucur ca ai prins acest aspect important! Una dintre asertiunile pe care le propun in Republica e ca I.L. Caragiale a cules tema scrisorii pierdute din viata reala, mai precis din perioada anchetei ce a precedat procesul participantilor la miscare. E foarte plauzibil ca telegrama pierduta pe care Candiano a citit-o in Piata va fi fost ideea care i-a sugerat ideea Scrisorii pierdute. In perioada aceea exista telegraf, dar nu exista inca telefon. Telegrama venea mai repede ca scrisoarea si putea declansa o revolutie, iar o revolutie in vremurile in care exista telegraf, dar nu telefon, depinde de zvon, de neintelegeri, si arata exact asa.

 

Care ar fi miza finala, azi, a acestui roman? Cu alte cuvinte, dincolo de interesul literar, care este constructul pe care il prezinti cititorului roman?


Ne amuzam povestind, dar in acelasi timp informam si invitam la reflectie. Sper ca acest roman sa fie o invitatie sa redescoperim ceea ce este fascinant despre noi, despre cultura romana. Uneori ne place de noi, atunci cand spunem bancuri inteligente, atunci cand citim o pagina de umor pur in „Catavencii“. La anumite lucruri suntem foarte buni.

 

Metehnele nu se schimba, domnule! Si asa azi vedem cum iara se face vorbire despre straini, despre cum suntem condusi etc. Fara nici o nuanta politica, cartea totusi atinge niste teme identitare care se regasesc si in prezent – cine suntem, de ce suntem si eu cu cine votez. E aceeasi comedie, dar pana unde si cat?

 

Misiunea noastra e sa fim suficient de inteligenti incat sa intelegem si sa descriem analogiile dintre diverse momente ale trecutului si clipa cea de azi. Nu stiu daca avem leacul, dar ar fi inteligent din partea noastra sa avem macar diagnosticul.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte