SFR 2017 a deschis recrutarea pentru voluntari intr-un festival de film                                                  Expozitia internationala „Instrumente medievale de tortura“ la Palatul Culturii din Iasi                                                  Incep inscrierile pentru cea de-a 12-a editie Aristoteles Workshop                                                  In Biserica Luterana se asculta jazz: festivalul JAZZ in CHURCH la a cincea editie                                                  Doua spectacole-recital ale actorului Emil Boroghina la Chisinau                                                  Festivalul Filmului European anunta primele noutati ale editiei XXI                                                  Centenar Lipatti. Duminica, concert extraordinar la Ateneu                                                  Florin Irimia dezvaluie Misterul masinutelor chinezesti, la Iasi                                                  Colocviul „197 de ani de la nasterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza“                                                  Evenimente aniversare „LIPATTI 100“ la Conservatorul de Muzica „Benedetto Marcello“ din Venetia                                                 
Nr.555, 20-02-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Interviu cu scriitorul Matei Florian
„Imi plac oamenii care-si trateaza frumos piticii“
Constantin Pistea

Intr-o dimineata de no­iembrie cu un Bucu­resti sub ploaie, am discutat despre pitici, insecte, incantatie si ritm cu scriitorul Matei Flo­rian, autorul unui nou roman cu titlu inedit, Cexina Catapuxina (Polirom, 2016). Este vorba despre „batalia unui om in cautarea Bucuriei“, avea sa-mi explice Matei.



Dupa Si Hams si Regretel, in care ai descris un univers fantastic, populat de o legiune de pitici din ceata colorata, vii acum cu Cexina Catapuxina. Din start, din titlu, am inteles ca ai ramas in aceeasi zona. Apoi am vazut cum incepe capitolul I: „Am un kilometru de barba, parul valvoi, cear­cane. Studiez la­cus­tele“. In ce fel se leaga Cexinade Si Hams si Regretel?

 

Se leaga in primul rand prin felul in care ma raportez in momentul asta la lume. Ma intereseaza cam aceleasi lucruri. O stare si o nevoie de a privi lumea si din alta perspectiva, de a deschide ochii si asupra unor lucruri care nu se vad si pe care ne-am obisnuit sa le numim fantastice. Toate astea se pastreaza si acum. Nevoia asta de a arata ca lumea e mai mult decat ce stim. De a privi si in alte unghiuri. In Hams erau piticii, aici sunt insectele... Pana la urma, personajele principale din cele doua romane ar putea fi verisori, cumnati, in orice caz, rude.

 

Evident ca totul porneste din mine, dar acum o sa divaghez: la un moment dat, Roger Waters era intrebat de ce revine mereu la aceleasi teme. Si a spus ca asta e el si asta il intereseaza pe lumea asta. Sigur ca cele doua carti sunt diferite, insa pastrezi mereu aceleasi contorsionari, intrebari, nevoi de a da raspunsuri asupra lumii. Si, da, sunt carti similiare si in fantastic, si din perspectiva confruntarii asteia, a unui barbat cu iubirea, si din perspectiva modului in care priveste lumea. Avem nevoie sa privim lumea altfel, cel putin eu am nevoia asta si trebuie sa spun asta in carti.

 

De ce, in timp ce unii scriu despre chestiuni grele, gen comunism, tu faci povesti cu pitici si cu insecte?

 

La mine nu-i o chestie deliberata. Nu e neaparat o alegere. Cred in lucrurile care sunt in tine si care vin din tine firesc si natural. Ches­tiile adevarate, sincere. Nu e ca si cum nu am scris si despre comunism. Baiuteii  e plasata in perioada aia si, indirect ori uneori fatis, se refera la comunism. Asta am simtit sa scriu atunci impreuna cu Filip, asta am simtit sa fac acum. Dupa Baiuteii, m-a interesat o zona atemporala. Sigur ca in cele doua carti ale mele de dupa Baiuteii vei gasi mici referiri, ici-colo, la o perioada de timp sau la lucruri care se intampla acum, dar plasarea in timp si legarea de o chestiune concreta, realista, nu le simt ca fiind necesare. Mi se pare ca, din perspectiva personajelor mele, timpul nu are un sens imediat. O poveste despre comunism, sau orice altceva, ar fi o alegere strict rationala pe care nu o simt. Daca voi simti vreodata ca trebuie sa scriu despre asta, nu vad de ce nu as face-o.

 

Ai vorbit de timp si mi-am dat seama ca, atunci cand citesc unele romane de azi, le reprosez in gand scriitorilor ca dau detalii foarte particulare despre Romania de azi, trimiteri concrete care nu ar putea trezi interesul cititorilor din afara.

 

Nici timpul concret realist nu ma intereseaza si nici plasarea intr-un anumit spatiu. Vei vedea ca in Cexina nu exista nici denumiri de oras. Sunt cateva locuri. Pentru felul in care am simtit povestea, mi s-au parut irelevante. Faptul ca ele pot fi universale, in asa fel incat sa fie traductibile, are mult prea putina importanta. O sa dau un exemplu: Tolstoi, cand a scris Razboi si pace, o carte uriasa, si-a plasat povestea intr-o epoca incheiata, pe un front sfarsit, deci nu cred ca o plasare intr-un cadru comunist ar putea face ca o poveste sa fie nebagata in seama tocmai din motivul asta. Important e cum scrii, pentru ca in spatele oricarui lucru, al oricarei istorii, se ascunde o poveste. Daca ea e puternica, nu mai conteaza in ce context e plasata, cine e cititorul, pentru ca el va intelege mecanismul poves­tii, atat timp cat povestea va fi bine scrisa. Iar scriitorul, daca e bun, va sti sa-i creeze cititorului un univers cu care el sa rezoneze in asa fel incat sa nu aiba nevoie de mai mult de un search ca sa inteleaga ce e cu lumea aia.

 

Ai luat in calcul ideea ca, scriind asa, ai fi mai usor de tradus?

 

Nu. Cand scriu, ma gandesc strict la poveste. Toate lucrurile astea mi se par inutile cand scrii. Ele se intampla odata ce ai terminat cartea. Singurul lucru care ma intereseaza cand scriu este sa scriu cat mai bine si cat mai sincer fata de mine insumi. Sigur, as minti sa spun ca nu ma intereseaza traducerile, as vrea sa se intample, dar, daca nu se intampla, nu se intam­pla. Ceea ce ma intereseaza e sa fiu cinstit fata de mine insumi, fata de ideea de a scrie asa cum simt si de a ajunge, in final, la cea mai buna forma a povestii pe care o simt. Ce se intampla dupa aia nu mai tine de mine, ci de conjuncturi, de noroc, de gloria cartii, de o groaza de lucruri care nu ma intereseaza prea mult.

 

Mi se pare ca e chiar un titlu de interviu pe care l-ai dat acum cativa ani. Ca nu poti scrie dupa reteta.

 

Da, nu pot, as simti ca mint. Cand scriu, cel mai important lucru pentru mine este sinceritatea fata de lucrurile dinauntru. In interiorul oricarui scriitor exista povestea ideala. Pe urma vine lupta ca tu, scriitorul, sa scoti la lumina povestea aia exact asa cum o simti. Asta e lupta mea, sa redau o poveste nespusa, nescrisa, asa cum o simt. Odata ce m-as lipi de niste retete sau de lucruri prefabricate in vederea unui succes mai mult sau mai putin iluzoriu, as minti.

 

La primul roman, ai spus ca impresia ta era ca lumea povestita exista si inainte sa o cunosti tu. Acum, ai facut o precizare asemanatoare, pe coperta a patra: „Am primit romanul asta exact asa: gata scris“.

 

Chiar am sentimentul ca personajele pe care le scrii exista undeva, intr-o alta lume, necreata. Datoria ta e sa le aduci in lumea ta concreta. E un schimb. Tu le aduci, dar nu esti stapanul lor. Dupa parerea mea, unul dintre miracolele scrisului este faptul ca, oricata tehnica si stapanire ai avea sau oricat de mult ti-ai propune ca un personaj sa arate intr-un anumit fel, de la un punct incolo, personajul ala, daca povestea are viata – si asta e semnul ca are –, devine independent de tine. Isi cere propria lui poveste. Capata viata. E ca si cum plasmuiesti un Pinocchio, care capata brusc constiinta si e viu.

 

Cum traiesti momentul rupturii? Ti-e ciuda sau te bucuri?

 

Ma bucur. E semnul ca ceea ce scriu are viata dincolo de mine. Si faptul ca am gasit viata intr-un loc e semnul ca nu am ceva prefabricat, ci ca scriu ceva adevarat. Personajul asta e distinct. Dincolo de faptul ca il chem, el e acolo si cumva ma asteapta pe mine. Chiar am sentimentul la sfarsitul unei carti ca omul acela exista independent de cartea mea.

 

Cam cat ai stiut din Cexina inainte de a o scrie? Si poti face o comparatie cu cat stiai din poveste inainte de Si Hams si Regretel?

 

Totdeauna stii ceva. La Hams, imi venea obsedant in minte ceea ce avea sa fie laitmotivul cartii, „Buna dimineata“. Pana cand, la un moment dat, mi-am dat seama ca acolo e o poveste, ca buna dimineata, evident, spune cineva alt­cuiva. Unde e altcineva-ul acela? Cine e el? Din lucrurile astea mi s-a deschis toata cartea.

 

Nu vreau sa dau sfaturi, spun doar cum se intampla in cazul meu. In general, cand incep o carte, stiu cum o incep si unde vreau sa ajung. Si mai am jaloane. Stiu ce trebuie sa punctez. Dupa care, cartea e vie.

 

Ti le scrii, jaloanele?

 

Da, dar sa nu crezi ca e ceva stufos. Planul Cexinei nu are mai mult de o pagina si jumatate. Mici notari pentru fiecare capitol, ce trebuie sa ating, dupa care se intampla alte lucruri pe care nu le banuiam niciodata ca se vor intampla. Dar e important sa pui jaloanele astea ca sa nu te ratacesti.

 

Jaloanele corespund capito­lelor?

 

Sunt niste intamplari despre care stii dinainte ca trebuie sa fie acolo. Daca lasi cartea sa umble vie, te trezesti intr-o fundatura din care nu mai poti iesi. De asta e bine ca, atunci cand ea se duce in directia ei, tu s-o tragi un pic de maneca si sa-i spui: „Carteo, vino si pe-aici, trebuie spuse si lucrurile astea!“.

 

Cum ai gasit titlul asta?

 

Sunt atras de lumile astea fantastice, dupa cum ziceam. Iar asta era o chestie pe care-o tot auzeam in copilarie, am inteles ca era si o expresie pe vremuri, care nu insemna mai nimic, de fapt era un soi de exclamatie si atat. Dar am auzit-o. „Cexina Catapuxina“. Mi s-a parut ca are o forta de incantantie de care povestea avea nevoie. Nu imi aleg titlurile ca sa fiu mai abscons sau mai diliu, pur si simplu mi s-a parut ca tipul asta de incantatie prinde exact sensul cartii pe care vreau s-o scriu. Nu stiu cati oameni rezoneaza cu tipul asta de poveste, dar sunt convins ca ei trebuie sa existe.

 

Chiar voiam sa te intreb, mai ales ca nici Hams nu a fost scris pentru oricine. Ai un public la care te gandesti?

 

Nu, dar scriu pentru oamenii care sunt ca mine. Pe cativa ii cunosc. Scriu pentru ca simt niste lumi nevazute si sunt constient ca multi nu vibreaza la ele. Dar exista niste oameni care vibreaza. Pentru ei scriu. Pentru oamenii care cred ca exista o lume nevazuta pe care o traim cumva fara sa stim.

 

Eu am remarcat in Cexina poezia. Tonalitatea jucausa din romanul precedent e si ea acolo, insa poezia din pro­za a fost cea care m-a uimit. Si stilul scriiturii, la persoana I, cu propozitii foarte scurte. Cum se scrie asa ceva? In ce regim de viata?


Paradoxal, fiind o carte de transa, care se adanceste si se duce in niste zone tulburi, pot sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi inchipui ca unii vor spune: „Mama, saracul, uite la asta in ce stare a ajuns!“. Dimpotriva, sunt doua lucruri distincte. Am momentele alea de concentrare intensa, la primele ore ale diminetii, cand ma lupt cu personajele, dupa care ma retrag in cea mai senina si stupida, in sensul bun, viata cu putinta. Am scris cartea asta cu o mare seninatate si implinire sufleteasca. A fost un an misto.

 

Ce ai urmarit sa scoti in evidenta?

 

Continua noastra zbatere pe pamantul asta, de a cauta sensul, unde sensul trebuie sa fie o bucurie. Bucuria. Asta e: batalia unui om in cautarea Bucuriei.

 

Cexina Catapuxina imi pare in continua miscare. Eroul este mereu pe un drum. Cred ca il mana inainte dragostea, desi e o unda de tristete si de neajuns care tine cartea intr-o zona melancolica. Este romanul acesta si felul in care am vazut eu lucrurile o reflectare a modului tau de a fi?

 

Nu. Asta e iarasi o capcana. Cand scriu, intru in zona mai adanca a lucrurilor presupuse de o poveste precum cea din Cexina. E un alt eu, mai adanc. E o zona in direct contact cu ceva ce nu se vede. Evident ca sunt si asa, dar in foarte mica masura. Imi place sa cred ca exista foarte multa bucurie stupida in mine. Cred ca lumea e minunata si ma bucur enorm cand merg cu tramvaiul, de pilda.

 

Ai ascultat muzica in timp ce ai scris romanul?

 

In timp ce scriu, nu ascult. Dupa, da, e primul lucrul pe care-l fac. In timp ce scriu, nu pot face altceva decat sa scriu. Cel mult, pot face o pauza de-o tigara, dar e o concentrare si-o lupta cu cartea de o intensitate enorma, pe care nu le pot duce mai mult de patru-cinci ore. Dupa care incerc sa ma curat si primul lucru pe care-l fac este sa ascult muzica.

 

De unde ritmul din Cexina?

 

Asa l-am simtit. Mi-ar fi greu sa incerc o explicatie logica, in momentul in care imi dau seama ca ea nu exista. Pur si simplu asa l-am simtit. Asta e cadenta. Sunt un scriitor care tine enorm la ritm. Mi se pare ca ritmul e sufletul cartii, vibratia ei interioara. Am nevoie de ritm, iar muzica pe care o ascult si o iubesc e cea care ajunge la transa. Prin ritm, tu spargi o realitate.

 

Cat de mult ai scris zilnic?

 

Am avut zile in care am scris si doua pagini. Dar nu pot mai mult. Mi-am dorit sa scriu o carte care sa arda, care sa creasca incet, incet, pana s-ajunga la incandescenta care sa-ti permita sa iesi. Iar cand vrei sa scrii asa, nu cred ca poti sa scrii foarte mult, pentru ca te arzi la randul tau, tu, scriitorul care gandeste si simte lucrurile astea. Erau zile in care nu scriam nici un rand si zile in care cel mai mult am scris doua pagini.  Am renuntat la foarte multe pagini pentru ca nu aveau ritm. Mi s-au parut pagini bune strict literar, dar fara ritm. Fara incantatie. Au zburat vreo 30-40 de pagini, ca sa vezi cat de mult iubesc ritmul.

 

Cat de usor crezi ca accepta editorul titlurile tale?

 

Cred ca nu usor, dar, din fericire pentru mine, nu e o discutie la care sa iau si eu parte. La a treia carte, daca o sa am tot un titlu din asta, din alta lume, deja o sa fie un fel de marca inregistrata si deci chiar n-or sa fie probleme.

 

Ai scris tot in casa din satul de munte Ciocanu?

 

Am inceput acolo, aveam sentimentul ca doar acolo pot sa scriu, doar ca s-a intamplat un lucru. Au trecut sapte ani de cand a aparut Hams, opt ani si ceva de cand scriam la cartea aceea, timp in care am imbatranit. Mi-am dat seama ca nu mai pot impaca scrisul cu munca fizica. Ori fac una, ori alta. Atunci puteam, aveam puterea sa le fac pe amandoua. Acum, odata ce a venit iarna si am vazut iar cata munca cere o casa batraneasca, mi-am dat seama ca nu mai aveam puterea sa scriu. Iar daca scriam, muream inghetat. Asa ca mi-am spus ca nu mai pot asa. M-am retras si am scris-o si la Sinaia, si la Bucuresti, in locuri in care sa-mi permit confortul ala minim de care ai nevoie atunci cand scrii.

 

In Bucuresti, ambulantele trec mai des decat autobuzele. Cum te impaci tu cu sirenele? Poti sa scrii in spatiul asta?


Am reusit sa scriu. Hai sa nu-i mai zic imbatranire, sa-i spun maturizare. Odata ce intru in starea care ma intereseaza, nu mai aud sirenele. Daca ma prind pana intru in stare, sunt pierdut. Dar odata ce am intrat acolo, pur si simplu pot sa scriu oriunde. Cred ca as putea sa scriu si atarnat de o franghie, agatat de un elicopter care zboara deasupra blocurilor inghetate.

 

Cum ti s-au parut cronicile la Si Hams si Regretelsi cum crezi ca vor fi la Cexina?

 

Cred ca acum vor fi la fel. Sunt carti pentru niste cititori care simt in felul ala. Cand nu simti asa, e o inaderenta care de multe ori se traduce – daca vrei sa fii inteligent si sa-ti justifici inaderenta – printr-o cronica negativa. Am avut si cronici pozitive pe care le-am simtit ca venind din partea unor oameni care n-au intrat in interiorul cartii. Cred ca acelasi lucru se va intampla si acum, numai ca acum sunt mult mai linistit din punctul asta de vedere. Vor fi oameni care nu vor priza cu tipul asta de poveste, ceea ce mi se pare perfect normal, si oameni care-l vor iubi. Sunt impacat cu asta.

 

Ai zis odata cu lansarea pre­cedentului roman ca „piticii astia se tineau scai de mine de multa vreme. Imi dadeau tarcoale, imi faceau curte, imi apareau in vise“. Se poate spune ca ai pitici pe creier?

 

Evident. Dar aproape toti cei pe care-i cunosc si pe care-i iubesc au pitici pe creier. Conotatia piticilor pe creier e negativa, insa mie mi se par cumva altfel, ador piticii. Si mai cred ca oamenii ar trebui sa isi iubeasca piticii. Daca ai pitici pe creier si te razboiesti cu ei, e nasol.

 

Dar, daca ai niste pitici cu care impartasesti din cand in cand lucruri, e minunat. Imi plac oamenii care au pitici de astia. Toti avem, unii ni-i aratam mai mult, altii mai putin, dar e important cum te raportezi la ei. Si-mi plac oamenii care-si trateaza frumos piticii.

 

Matei Florian s-a nascut la 8 ianuarie 1979, la Bucuresti. A debutat cu poezie in revista „Cuvantul“, in 1997. Debutul sau editorial il reprezinta romanul Baiuteii (scris impreuna cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsa la cea de-a patra editie si tradusa in Polonia, Marea Britanie si Ungaria). In 2009, a publicat, tot la Polirom, Si Hams si Regretel (roman dramatizat in 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu). In 2008, ca titular al rubricii „Audio si n-am cuvinte“ din revista „Dilema veche“, a fost premiat in cadrul Galei Jurnalismului Cultural, la categoria „Critica muzicala“. In prezent, semneaza reportaje si povestiri in revista „Formula As“.

 

FOTO: Mircea Struteanu

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte