SFR 2017 a deschis recrutarea pentru voluntari intr-un festival de film                                                  Expozitia internationala „Instrumente medievale de tortura“ la Palatul Culturii din Iasi                                                  Incep inscrierile pentru cea de-a 12-a editie Aristoteles Workshop                                                  In Biserica Luterana se asculta jazz: festivalul JAZZ in CHURCH la a cincea editie                                                  Doua spectacole-recital ale actorului Emil Boroghina la Chisinau                                                  Festivalul Filmului European anunta primele noutati ale editiei XXI                                                  Centenar Lipatti. Duminica, concert extraordinar la Ateneu                                                  Florin Irimia dezvaluie Misterul masinutelor chinezesti, la Iasi                                                  Colocviul „197 de ani de la nasterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza“                                                  Evenimente aniversare „LIPATTI 100“ la Conservatorul de Muzica „Benedetto Marcello“ din Venetia                                                 
Nr.554, 13-02-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Interviu cu scriitorul Radu Pavel Gheo
„Am stiut din prima clipa si titlul cartii, si cum va arata coperta“
Constantin Pistea

O carte purtata in minte cinci ani si scrisa in trei, pornita de la o cladire in ruina de la marginea orasului Split. Radu Pavel Gheo a pastrat in noul sau roman, Disco Titanic (Polirom, 2016), elemente din precedentul, Noapte buna, copii! (Polirom, 2010), povestind pe inde­lete despre razboiul din fosta Iugoslavie, despre secesiunea republicilor iugoslave si tendintele localiste din Romania.



Radu Pavel Gheo, ati scris Disco Titanic cu intreruperi, cauzate inclusiv de redacta­rea tezei de doctorat. Cum se simt pauzele cand lucrati la o carte de o asemenea amploare?

 

Pauzele sunt necesare, chiar obligatorii, fiindca scriu in timpul liber, adica de obicei noaptea. {i n-o pot face chiar noapte de noapte. Dar un text, indiferent de dimensiuni, nu se scrie doar in timpul cat stai efectiv cu stiloul in fata foii de hartie. Cand am lucrat la Disco Titanic (si, inainte de asta, la Noapte buna, copii!), ma gandeam aproape tot timpul la subiect, la personaje, la intamplarile din roman. Mergeam pe strada, vedeam un gest al cuiva si-l retineam: „Uite, miscarea aia din mana s-ar potrivi bine in...“ undeva, intr-o sce­na din roman. Haina unui tre­cator, o firma de pe un zid, niste franturi de conversatie auzite pe strada, culoarea parului unei fete, forma fruntii unui batran... In perioada in care scriu la o carte, sunt excesiv de atent la toate astea, fiindca nu stiu niciodata ce mi-ar putea folosi acum – sau altadata, la alta carte. Si ma gandesc la scene din roman, la replici, la personaje chiar si atunci cand spal vasele la bucatarie sau cand imi fac cafeaua. Atunci cand ma asez la masa de scris, stiu in linii mari – si mijlocii – ce urmeaza sa se intample in roman, ce vor discuta personajele, ce gesturi vor face. E drept ca intotdeauna apar surprize: scene ce-mi rasar brusc in minte atunci, la masa de scris, ca si cum chiar ar exista o muza care a venit acolo si sta pe scaunul de alaturi, asteptand sa-i ofer o cafea slaba, intorsaturi de situatie, imagini ce-mi rasar nu stiu de unde in minte, personaje noi, care umplu un gol sau aduc ceva nou si interesant.

 

Scrisul concret, adica deplasarea stiloului pe hartie, inseamna doar o mica parte din crearea unei carti. La Disco Titanic am lucrat vreme de cinci-sase ani, dar am scris trei ani. Inainte de a ma apuca de scris, mi-am facut documentarea de care aveam nevoie pentru partea croata a cartii, adica am citit vreo zece carti, am cautat pe internet nume, locuri, evenimente, am umblat pe forumuri de discutii despre razboiul din fosta Iugoslavie, am citit amintiri si informatii despre Splitul de dinainte de 1991. Am citit vreo cinci carti numai despre razboiul din fosta Iugoslavie. Asta pe langa datele concrete de pe internet. Apoi am elaborat intreaga structura de rezistenta a cartii, am stabilit care-s personajele principale si secundare, cu tot cu biografiile lor, trasa­turile lor fizice etc., am impartit cartea pe capitole si parti – le-am si numit –, am decis cum se vor numi capitolele (desi aici am mai facut modificari pe parcurs). Si abia cand aveam toate astea clar in minte (si dupa ce mi-am susti­nut public teza de doctorat), m-am apucat de scrisul propriu-zis. Care a durat cat a durat.

 

Hai sa marturisesc ceva ce e de fapt evident: scrisul cu penita pe hartie nu dureaza chiar atat de mult atunci cand stiu ce am de gand sa fac. Ma pot gandi la o scena anume chiar si cateva sap­tamani, dar de scris o scriu in, sa zicem, doua nopti. Putem face si un calcul aritmetic, ca mie mi-au placut intotdeauna: in manuscris, Disco Titanic are 176 de pagini A4 (eu scriu mic, mic de tot, asa ca o pagina de manuscris inseamna trei pagini tiparite). De obicei reuseam sa scriu una-doua pagini pe noapte. Cateodata si trei, mai rar patru (exclusiv in weekenduri). Erau si nopti intregi, luni intregi in care nu scriam nimic, fiindca lucram la altceva. Dar hai sa zicem ca media ar fi de o pagina de manuscris pe noapte. Asta ar insemna 176 de zile – vreo sase luni intinse, una dupa-alta. Sase luni, nu sase ani!

 

Asta in cazul in care as fi avut la dispozitie sase luni intinse. Doar ca scrisul e o munca lenta, nu functioneaza asa. Daca ar functiona, orice scriitor care scrie, sa zicem, echivalentul a doua pagini tiparite in fiecare zi/noapte, ar produce 730 de pagini pe an, adica doua romane consistente. Si, in afara de grafomani, cine face asta?

 

Inteleg ca Disco Titanic exis­ta si e undeva prin Croatia, la marginea orasului Split. Cum v-a fermecat locul res­pectiv ca sa-i dedicati un roman? Cum se face conexiunea asta, dintre un loc si o poveste?


Da, cladirea ruinata a discotecii aceleia din anii ’80 exista undeva in Split, intr-o periferie numita Duilovo. Face parte dintr-un complex hotelier, hotelul Zagreb, care fusese proprietatea JNA, Armata Populara Iugoslava. La vremea lui, avea niste dotari extraordinare, magazine, un parc superb, cu piste de bowling, sali de baie si de masaj si, sigur, discoteca. Ca sa ajungi de la hotel la discoteca, strabateai parcul, luai un lift care cobora doua etaje si erai acolo. Iar din discoteca ieseai direct pe malul Marii Adriatice, unde se aflau doua pontoane si puteai sta la plaja.

 

Locul era destinat angajatilor din armata iugoslava si rudelor lor, caci statul avea mare grija de armata sa. Azi complexul e in proprietatea Ministerului Apararii din Croatia, iar hotelul inca mai functioneaza, desi e foarte prost cotat si nu arata prea bine. Exista si tot felul de discutii despre o posibila privatizare, despre interese financiare dubioase... cam asa cum s-a intamplat si la noi cu marile complexe hoteliere. Discoteca insa, Disco Titanic, e inchisa la propriu, intrarile si ferestrele ii sunt blocate cu ziduri de boltari – am descris-o in roman exact asa cum e.

 

Locul l-a descoperit Alina pe internet. Cauta imagini cu orasul Split, unde voiam sa mergem in concediu a doua oara, si a vazut cateva fotografii disparate cu Disco Titanic. Au fascinat-o si m-au fascinat si pe mine. Locurile astea parasite, ruinate, care mai pas­treaza umbrele, duhul, memoria in parasire a unui trecut sclipitor, au un farmec aparte. (In paranteza fie spus, am gasit zilele trecute pe Facebook un fotograf croat, David Jakeli?, care a deschis anul trecut, in septembrie, chiar in Split, o expozitie cu fotografii de locuri parasite sau ruinate din trecutul recent al Croatiei. Si ghici cum se numea expozitia – daca fotograful era din Split? „Disco Titanic“. Asta da potriveala!)

 

Cat priveste conexiunea dintre loc si poveste... interesant e ca la Disco Titanic am stiut din prima clipa si titlul cartii, si cum va arata coperta. E pentru prima data cand mi se intampla asa ceva. Am stiut ca vreau sa scriu o carte despre discoteca aceea, cu titlul si coperta care s-au intrupat acum. Nu stiam insa ce poveste va contine cartea – sau daca o sa reusesc sa scriu o carte cu titlul asta.

 

Bine, poate ca exagerez putin. Chiar daca nu stiam nici povestea, nici personajele, stiam de vreo cinci­sprezece ani ca vreau sa abordez cumva tema razboiului din fosta Iugoslavie, a secesiunii republicilor iugoslave, in paralel cu tendintele localiste din Romania. Doar ca nu stiam cum. Si atunci a gasit Alina pe internet imaginea cu Disco Titanic. Am simtit ca acolo e ceva material de exploatat. Si am mers acolo, in Split.

 

Am fost in Duilovo, la Disco Titanic, de doua ori: in 2010, apoi inca o data in 2011. A doua oara am beneficiat de o rezidenta literara „Marko Maruli?“ a Asociatiei KURS din Split si am stat mai relaxati. Am stat o luna intreaga. Am invatat cat am putut de bine orasul Split, prin care se plimba personajele in bucata croata a romanului, ca sa pot scrie cat mai firesc. Am descoperit cimitirul Lovrinac, care are si el povestile lui. Am facut, cum ziceam, documentare. Dar pana la urma povestea propriu-zisa, cu personajele ei, de la Vlad Jivan, banateanul obsedat de fosta Iugoslavie, cu secretele lui murdare si raca lui impotriva miticilor, a oltenilor, e toata inventata, construita si imbinata intr-un anumit fel, care sa men­tina pana la sfarsit misterul, farmecul si oroarea.

 

Cine „joaca“ in Disco Titanic? Cat din personajele de acolo exista in realitate? Sau sa va intreb altfel: exista acolo vreun personaj decupat copy-paste din realitate?

 

Da, apar in roman cateva personaje care exista si in realitate, pentru „efectul de real“. Unul dintre ele este chiar Radu Pavel Gheo – si nu l-am introdus doar in gluma, ci pentru ca sustine bine acel efect: descriu la un moment dat o Timisoara a anului 2011, cu un fragment din viata literara a locului. Sotia lui Vlad Jivan, Emilia, este poeta si fosta studenta la Litere si a intrat la facultate in acelasi an cu el, prozatorul Radu Pavel Gheo, autorul volumului Adio, adio, patria mea..., asa ca introducerea lui a fost cumva fireasca. Iar Emilia fusese colega cu Gheo pentru ca incepuse facultatea in 1989, fiindca asa o puteam face sa-l intalneasca pe Vlad, student boboc tot in 1989, pentru ca Vlad sa poata participa cu inocenta la Revolutia din Decembrie... si asa se leaga lucrurile.

 

Bun. Am introdus asa, in trecere, si prenumele adevarate ale unor paznici de la Lora, lagarul de detinuti (de fapt un lagar de concentrare) din Splitul anilor 1990, din timpul razboaielor iugoslave. Personajele istorice majore sunt si ele, evident, reale. Insa toate personajele centrale, secundare si chiar de fundal, care au un rol in roman, care fac povestea sa func­tioneze, sunt pur fictionale. Pur, vorba vine... ca in orice carte, sunt construite asa cum se construiesc personajele in carti: din bucati de realitate umplute cu cimentul imaginatiei. Realitatea e aici secundara, pe ea se sprijina fictiunea. De aceea vorbeam de un efect de real, care e dat tocmai de inserarea unor elemente din lumea reala, concreta. E un joc destul de riscant, dar placut si pentru scriitor (dincolo de chinul de a reface corect realitatea istorica), si – sper – pentru cititor.

 

S-a intamplat vreodata sa se supere cineva din cercul apropiat de prieteni din cau­za ca l-ati fi „folosit“?


Nu, niciodata – pentru ca nici n-am facut-o. In primul rand pentru ca mi-ar fi greu sa construiesc un personaj de roman folosind ca model un prieten apropiat: nu numai ca mi s-ar parea incorect, dar e si prea usor. Sa scrii romane cu cheie, in care recunosti in Popescu pe amicul Gigi si in Costoiu pe vecinul Petru, mi se pare banal si steril. Personajele, intamplarile, intor­saturile unei carti au farmec si atunci cand le imaginezi si le scrii, nu numai cand le citesti la altii. Si-apoi scopul unui roman e, dupa parerea mea, ceva mai inalt decat sa incifrezi superficial evenimente reale, cu personaje reale, pe care insider-ii sa le decodeze. Disco Titanic, de exemplu, e inca din titlu ceva mai mult decat povestea propriu-zisa. Disco. Si Titanic. Ce sa mai zic?

 

Cum se inrudeste Disco Titaniccu precedentul dvs. roman, foarte apreciat de cri­tica si cititori, Noapte buna, copii!?

 

Pai, e scris tot de mine, deci se inrudeste – e fratele lui.

 

Dincolo de gluma, e o carte din aceeasi lume, dar cu alte probleme, alte destine si, cumva, cu o problematica mai ampla, cu relevanta sociala mai mare. Altfel, prin continut, e, cum spunea Mihaela Ursa intr-o recenzie care m-a bucurat, o parte dintr-un diptic. E o alta fateta fictionala in care cred ca o sa se recunoasca lumea in care am trait si in care traim astazi. In ambele romane apare Romania, cu istoria ei recenta sau ceva mai veche, cu problemele ei, cu ridicolul si farmecul ei, cu frustrari si momente de frumusete sau duiosie. In ambele apare o lume de dincolo de granite, asa cum au visat-o si apoi asa cum o vad personajele dupa un numar de ani. Si in ambele e vorba de tinerete (copilarie, adolescenta) si de pierderea ei, de disparitia inocentei si a idealurilor – care nu pier de tot, ci doar atat cat sa te doara.

 

Dedicatia cartii e asa (sigur ca o stiti, dar eu o repet pentru cititori): „Pentru Alina, iubita mea cu trei inimi“. Alina este sotia dumneavoastra, stiu asta, dar cum de are trei inimi?

 

Ei, acum nu mai are. Dar a avut. Nu-i nici o metafora aici, e numirea seaca a unei realitati. Vreme de cateva luni inauntrul ei au batut trei inimi – iar asta e o alta poveste, una personala, de familie.

 

Mi-amintesc... Alina era gravida si stiam ca s-ar putea sa avem gemeni, asa ca pe la sfarsitul lunii mai ma grabeam sa-mi inchei romanul. Lucram tot mai concentrat, in asteptarea travaliului ei, fiindca stiam ca daca n-o sa termin cartea atunci, dupa nasterea copiilor cine stie daca o sa mai apuc. Iar cartea ii e dedicata ei, fiindca fara ea nici n-ar fi existat – si imi doream teribil sa scriu o carte pe tema asta. Ii e dedicata ei, fiindca a dus pana la capat o sarcina cu gemeni care au avut impreuna cinci kilograme si jumatate. Si ii e dedicata Alinei cu trei inimi fiindca in perioada aceea a avut intr-adevar trei inimi, asa cum barbatii nu vor putea avea niciodata.

 

Noul dumneavoastra roman are 450 de pagini. {tiu de la alti scriitori ca editorii cam stramba din nas la astfel de „lungimi“. V-ati gandit ma­car putin la riscul numarului prea mare de semne? Poate nu in legatura cu parerea editorului, cat in privinta posibililor cititori.

 

Nu, nu m-am gandit si nici n-as vrea s-o fac. Fiecare poveste are ritmul ei si, daca povestea e reusita, numarul de pagini nu conteaza – sau nu ar trebui sa conteze. E periculos sa scrii o carte gandindu-te la numarul de pagini, nu la ceea ce ai vrea sa spuna, sa povesteasca acea carte. Un roman impleteste de obicei mai multe fire narative, care se dezvolta si curg spre final – in 300 de pagini, in 400, in 1.000. Pana si Lord of the Rings e mai lung decat Disco Titanic.

 

Serios vorbind, eu contez intotdeauna pe inteligenta cititorilor si pe placerea lor de a citi. E drept ca in Romania se citeste putin, dar, pe de alta parte, asa s-a facut si o selectie valorica a cititorilor: cei care mai citesc carti sunt de obicei cititori de placere, cititori pasionati, oameni cu o educatie peste medie, care nu se tem de cartile mari si groase, ci chiar le cauta. Si n-as vrea sa cred nici ca editorii se tem de cartile voluminoase. Ar fi pacat. Cine ar mai publica azi, sa zicem, un nou Razboi si pace sau La rasarit de Eden sau Ulise sau Curcubeul gravitatiei? Ori, ca sa vin spre literatura noastra, Morometii, Dimineata pierduta, Orbitor, Teodosie cel Mic, Cartea soaptelor, Muzici si faze... Si nu numesc aici cartile prietenilor mai apropiati, care nici ei nu scriu cu gandul la lungimi.

 

Mie imi plac cartile acelea despre care zici ca iti pare rau ca se termina, pe care le citesti cu nesat si, cand te apropii de sfarsit, cand grosimea paginilor din dreap­ta scade tot mai tare, incetinesti ritmul, ca sa nu le epuizezi prea repede, ca sa mai savurezi o vreme lectura.

 

Ca sa inchei tot cu ceva aritmetic, Disco Titanic e totusi cu vreo cincizeci de pagini mai scurt decat Noapte buna, copii!. Promit sa recuperez la urmatoarea carte, daca o sa mai scriu vreodata una.

 

 

Radu Pavel Gheo (n. 1969) a absolvit in 1994 Facultatea de Litere a Universitatii de Vest din Timisoara.

 

A lucrat ca profesor, redactor radio si redactor de revista in Iasi si Timisoara. In 2001 emigreaza in Statele Unite, dar revine in tara dupa un an. In perioada petrecuta in Statele Unite a muncit ca vanzator la un fast-food, la un magazin alimentar si la o librarie Barnes&Noble. Experienta americana e relatata in priza directa in volumul Adio, adio, patria mea cu i din i, cu a din a. A publicat volumele Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu i din i, cu a din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Romanii e destepti. Clisee mioritice (Polirom, 2004; 2006; 2014), Fairia – o lume indepartata (Polirom, 2004; 2016), DEX-ul si sexul (Polirom, 2005; 2016), Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (coord., Polirom, 2008), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte buna, copii! (Polirom, 2010). Este inclus in mai multe antologii de proza si reviste de cultura din tara si strainatate. Tovarase de drum a aparut intr-o editie italiana in 2011, iar Noapte buna, copii! a fost publicata in italiana in 2016. Radu Pavel Gheo a scris o piesa de teatru, Hold-UP Akbar sau Toti in America, pusa in scena de Teatrul National din Timisoara in stagiunile 2007-2008 si 2008-2009. Este redactor si traducator la Editura Polirom si redactor la revista timisoreana „Orizont“. In 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar in 2005 – membru al PEN Club Romania.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte