Concertele trupei Nuf Said la Viena si Salzburg                                                   Romanul Marea petrecere, de Petre Barbu, tradus in slovena                                                  Poeziile Denisei Duran, traduse in Bulgaria                                                  EUROPAfest Summer Edition 2017                                                   Vladimir Cosma a compus muzica pentru filmul romanesc Octav                                                  „Omul multime“ – prima expozitie in Romania a artistilor Lolo & Sosaku                                                  De ce este Romania astfel? in discutie la Muzeul National al Literaturii Romane                                                  Festivalul BBC Proms in direct la Radio Romania Muzical                                                  Scriitorul Radu Niciporuc a trecut in nefiinta                                                  Veronica D. Niculescu citeste din O vara cu Isidor in Gradina Carturesti Verona                                                 
Nr.571, 26-06-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Cand Kaspar Hauser a venit la Iasi
Anii ’90: o epoca haotica, lipsita de structura
Radu Cucuteanu

Luni, 19 iunie, a avut loc lansarea volumului Copi­laria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Sta­nescu. Lansare nu este insa cel mai potrivit termen. A fost un dialog fara formalisme, intre autor, pe de o parte, cu Lucian Dan Teodorovici si Bogdan Cretu, de cea­lalta, si moderat de Geor­ge Onofrei, un dialog care a starnit in repetate randuri amuzamentul publicului prezent.



Discutia a fost deschisa de autor, Bogdan-Alexandru Stanescu, care a aratat ca intrebarea pe care a vrut sa o lamureasca este: pornind de la acea zona tenebroasa a anilor ’90, tenebroasa pentru generatiile in formare atunci, cum de a supravietuit acelor ani si cum de a ajuns un om functional. Devine clara functia terapeutica a scrisului, anamneza oferita de Copilaria lui Kaspar Hauser venind si in clipa in care, dupa cum afirma chiar BAS, „m-am hotarat sa-mi schimb total viata“. 

 

Dupa acest incipit, George Ono­frei a indreptat discutia, cu o in­trebare pretext, spre o alta vedere asupra cartii: legata de ce ar putea oferi cartea unui elev care o studiaza pentru bac.

 

Lucian Dan Teodorovici a pornit insa prin a clarifica numele sub care se ascunde ceea ce constituie cu siguranta un roman, in opinia sa, inchegat din proze scurte. Ti­tlul cartii este, conform lui LDT, o metafora foarte bine acoperita, care suprapune personajul cartii cu povestea (reala sau fictiva) a personajului din titlu. Aceasta se leaga de jocul dintre fictiune si autofictiune al autorului, cheie de lectura pe care Lucian Dan Teodorovici o considera cea mai potrivita pentru volum. La aceasta se adauga scriitura in sine: „Este o carte extrem de bine scrisa, cu niste dialoguri pe care le invidiez enorm“. Cum vor reactiona liceenii? Foarte bine, nu doar la primul nivel al cartii, ci si in intelegerea celorlalte.

 

Bogdan Cretu, la fel, considera ca este vorba despre o singura poveste, fragmentata in proze mai scurte. De la inceput, a apreciat per­so­na­jele, care ti se agata de retina si pe care le poti vedea in fata ochilor, personaje foarte diverse; „povestea nu este suficienta, este nevoie de mai mult, iar aici exista acel efect de verité“, lucru care reiese din ruperile pe care le foloseste autorul, ama­nuntele care dau adancime, dincolo de poveste, care nu se deruleaza de la sine, ci se afla un autor care o struneste si o indreapta. Toate astea ar atrage, dupa el, un cititor liceean, fie si la primul impact, prin viata pe care o regaseste aici. La un alt nivel, Bogdan Cretu subliniaza ca e un foarte bun exem­plu de cum literatura poate sa joace un rol important in pastrarea memoriei culturale: „E lumea noas­tra, sunt anii ’80, urati, confuzi. (...) Apoi anii ’90 pe care i-am trait cu totii, epoca haotica, lipsita de structura... Cred ca suntem cea mai alcoolizata generatie, cu toate excesele sale“.

 

Amintirile fiecaruia dintre cei din fata publicului, dar si din randurile publicului, s-au activat la rememorarea acelor vremi, in care se amesteca intr-un valmasag bautura ieftina, revoltele adolescentine, concertele.

 

Partea de autofictiune a fost surprinsa si de Bogdan Cretu, care a vorbit despre masti, despre cum in spatele mastii ne putem permite sa fim liberi – lucru amintit anterior si de Lucian Dan Teodorovici, in felul in care libertatea anilor ’90 era reprimanta la un punct. Bogdan Cretu a trecut mai departe, la identificarea elementului comun al povestirilor ce formeaza romanul, observand cum personajul, cumva, nu se complace si nu se identifica total cu nici una dintre mastile pe care le poarta, „un fel de pleurezie“, in formularea sa.

 

BAS: „Am vrut sa fac literatura cu l mic, cat mai apasat, cat mai autentic“

 

George Onofrei a revenit cu o intrebare, adresata direct autorului: perceptia asupra acestuia a fost de exponent al unei rebeliuni asumate, a luptei cu ceea ce nu-i place in zona literara; tocmai de aceea, un volum de proza care sa fie bine primit ar fi o forma de revansa. Bogdan-Alexandru Stanescu a refuzat ideea revansei, in ciuda faptului ca a existat o temere, legata de munca pe care a facut-o. „Am ajuns la un moment in care nu ma mai intereseaza unele reactii. Ma intereseaza reactiile anu­mitor oameni, care au fost pozitive.“ Este vorba, conform lui, in pri­mul rand de placerea de a poves­ti, de fresca.

 

Cat despre acest debut, in proza, Bogdan-Alexandru Stanescu povesteste de cum a vrut o forma de fresca vie; pe de alta parte, amuzat, spune cum a tot debutat, pe rand-pe rand, de la 32 de ani incoace, in diverse genuri (dialoguri, poezie, critica, acum proza), urmand probabil dramaturgia si sperand la un premiu pentru opera omnia. Pe scurt, un continuu debut.

 

Problema sa, la nivel literar, este legata de artificialul pe care il intalneste in literatura. Tocmai de aceea „am vrut sa fac literatura cu l mic, cat mai apasat, cat mai autentic“. Provocarea pe care a sim­tit-o a fost insa alta: ca celor carora le preda cursuri de scriere creativa sa le placa ceea ce a scris, sa evite ridicolul celui care teoretizeaza, dar nu este capabil sa puna pe hartie.

 

Lucian Dan Teodorovici revine, dupa primul episod de lectura a autorului, tot cu Kaspar Hauser, facand o alta legatura intre acesta si Bobita, personajul volumului, cu felul in care mediul (de)formeaza. Lucru cu care autorul rezoneaza pe deplin, cu trimitere la F. Scott Fitzgerald in Marele Gatsby.

 

Legat de geneza cartii, BAS a povestit publicului felul in care a scris cartea, in Kosovo, la Pristina, citind doar literatura motiva­tio­nala pentru alcoolici, in care a regasit mereu o intrebare: cand a inceput totul. Intrebare pe care a preluat-o si a dus-o in roman, in timp ce, printre chemarile muezinului si zgomotul urban, niste muncitori terminau constructia cladirii. „Cand am terminat cartea, au terminat si muncitorii etajul de construit.“

 

Intrebat de George Onofrei da­ca putea scrie cartea acum 10 ani, cu tot detaliul de epoca si cu linistirea pe care o da timpul, raspunsul a fost mai mult decat transant: nu, nicicum, („atunci eram o fiinta ridicola“), detasarea venind in timp, pe atunci fiind prea implicat in polemici, in viata literara etc. Acum („eu m-am maturizat foarte greu“) e o zona din timp pe care o vezi cumva ridicola, cumva cu duiosie. Si aceasta este copilaria lui Kaspar Hauser.

 

Numele lui Kaspar Hauser este poate necunoscut majoritatii publicului romanesc. Ce stim e ca in 1828 a aparut un tanar pe strazile din Nürnberg, cu un vocabular foarte limitat si care nu-si stia decat numele si faptul ca vrea sa fie cavaler (Ritter), ca tatal sau. Mai intai s-a presupus ca a crescut in padure, dar s-a dovedit ca a fost crescut intr-o celula din care nu iesise niciodata de un preot caruia i-ar fi fost incredintat. De aici au inceput sa curga ipotezele legate de originea sa, presupunandu-se ca ar fi de vita princiara. Povestea lui Kaspar Hauser a ramas nerezolvata, odata cu uciderea sa, cinci ani mai tarziu.

 

Werner Herzog a realizat un film pornind de la legenda lui KH, exista o formatie ce ii poarta numele, ba chiar si un sindrom KH (nanism psihosocial, ce apare in abuzul si deprivarea emotionala).

 


INTERVIU CU BOGDAN-ALEXANDRU STANESCU

„Ai un Cititor Ideal in minte, dar nu scrii neaparat pentru el, ci pe intelesul lui“

 

Interviu realizat de Radu Cucuteanu

 

Cine e BAS in raport cu el/ei? Autofictiunea ce rol joaca in viata ta literara?

 

In masura in care acceptam si adoptam formator ideea ca memoria propriilor actiuni/evenimente etc. creeaza un autre/des autres, nu pot spune cine e, dar, asa cum ai strecurat in intrebare, pot spune cu siguranta ca el e multi. Cat despre autofictiune, care vad ca-ti place, mi se pare ca, pana in acest punct al biografiei mele literare, a fost unica metoda de a aborda scrisul, atat in poezie, in eseurile de critica literara sau in proza.

 

De altfel, intreaga mea generatie, asa-zisa generatie 2000, este una profund „autobiografica“, autenticista, minimalista si alte -isme care folosesc criticului literar cand nu stie ce sa spuna despre o carte.

 

Mereu trebuie sa ne gandim la un cui prodest. Nu o facem intotdeauna. Dar cui prodest? De ce scrii? Mai ales asa cum o faci, cu aerul onestitatii, al dezgolirii ciolanului, stii, cu sinceritatea aia cand dezar­manta, cand abraziva?

 

Dat fiind ca ai inceput asa de peremptoriu, cine sunt eu sa te contrazic? Desi parca as incerca sa strecor timid ca scrii pentru ca asa trebuie, nu-ti pui intrebarea respectiva decat poate cand treaba e terminata. Bineinteles, insa, ca ai acel Cititor Ideal in minte, dar nu scrii neaparat pentru el, ci pe intelesul lui. Cat despre sinceritate, asa cum am mai spus-o, ea vine ca reactie aproape fizica la falsitatea care bantuie literele Ro., la Literaturitatea perceputa ca scremere metaforica, la poza, morga, ah!, oh!, la comparatiile ample, la glumitele de „Urzica“ din proza etc.

 

Care ar fi, pentru tine, publi­cul tau? Evident ca raspunsul ar fi „fiecare cu a lui“. Dar, repet, pentru tine, cum crezi ca ar fi primit romanul tau, care, asa cum bine zicea Lucian Dan Teodorovici, e un roman cu ade­varat, prin respiratie, prin continuitate, prin idee? Asa frust si onest cum vor­besti, cum scrii, cui i te adre­­sezi (si aici, te rog, fara Nabo­kov si fara viitorul sine)?

 

Dat fiind ca mi-ai interzis sa ma leg de Nabokov, o sa incep exact cu el: publicul meu este, in mod ideal, cel care simte literatura cu „spinarea“, cu zona aceea dintre omoplati. In poezie si eseistica am avut un public aproape exclusiv alcatuit din literati, acum observ, cu KH, ca am spart, din fericire, granitele si ca ajung la cititori de tot felul, cu diverse interese, care gasesc diverse chestiuni in carte si o abordeaza aproape „exploatator“. Dar asta ma bucura.

 

Roman (asa cum am stabilit) al transformarii. Acum 10 ani, afirmi cu superbia debutului in roman (repetat in mai toa­te formele literaturii), erai „o fiinta ridicola“. Ce a insemnat si ce inseamna asta in schimbarea pe care ai simtit-o si ti-ai impus-o?

 

Nu vreau sa vorbesc despre mine, ci, daca e posibil, despre personajul acestui roman si despre transformarile lui, pentru ca una dintre principalele mize ale cartii a fost evolutia vocii lui, sau invo­lutia, daca vrei. Am vrut ca acest ton sa saraceasca treptat odata cu maturizarea, sa treaca printr-o dezumanizare care sa fie oarecum paralela cu asa-zisa intrare in viata, o prelungire a pivnitei in care a crescut. De asta am spus ca e o carte a transfor­marilor, pentru ca naratorul ei are ceva cameleonic in fiinta, incearca sa scape adaptandu-se la mediu, iar asta il face ca in final sa uite cum arata el de fapt, ce este el, care e esenta lui umana.

 

Nu puteai scapa de macar o intrebare legata de FILB. Ce mai face? E bine, sanatos, duduie?

 

Duduie ca orice mort – necinetic. FILB tine de trecut.

 

Dintre toate numele posibile, de ce Kaspar Hauser ? Dincolo de ermetism si de atrage­rea atentiei publicului, dincolo de vanzare si de  captatio benevolentiae, de ce o asemenea provocare pentru cititor(ul de titlu) si nu ceva mai simplu, ceva greucenesc?

 

Eu am un simt destul de ciudat pentru titlurile proprii. Simple, greucenesti, cum spui, nu am avut niciodata, nu-mi ies, pur si simplu. Pe langa faptul ca acest titlu este un nod conceptual pe care nu-l pot da la o parte in favoarea a ceva neaos si digerabil, el a venit la mine. Se intampla lucruri din astea in scris, sa fii pus in fata unei non-alegeri, sa fii tu cel ales, de fapt.

 

Sincer, mi se pare futil sa vorbim de raportul dintre me­tafictiune, autofictiune sau proiectie. Sau alte etc. La fel cum ma depaseste partea de prelungire a poemelor tale in proza. Dar si insa, la nivel personal, ai grait ca aiasta carte e momentul unei schim­bari. Aici ar veni o dubla intrebare, cu raspuns la fel de singular: prima parte e teh­nica, a doua e, iar, teh­nica: cat a durat scrierea, de la concept la manuscris; a doua, evi­dent trebuie sa fie: vorbind de schimbare, de interiori­zare a unei realitati si apoi de pu­nerea ei in practica, cat a fost anamneza si cat closure?

 

Vezi tu, oricat te-ar depasi prelungirea poemelor in proza, chiar intrebarea ta ma duce inapoi, la ele. Si fiind tu prozaic, oare vei intelege cand iti spun ca textul este unic, este flow din care decupezi si faci acest decupaj fara sa ai un plan, iar ceea ce iese la suprafata se ordoneaza ca poem, eseu sau proza? Daca da, atunci vei intelege cand iti voi spune ca am inceput sa scriu inca din clipa cand lucram la Si apoi dupa ba­talie ne-am tras sufletul. Am facut-o, cu mici pauze, pana in vara anului trecut, cand am inceput la scrisul propriu-zis, la hard-writing.

 

Mi-a placut mult partea aia cu muncitorii si scrisul. Mi-a parut rezumatul cartii. Cu toate subiacentele de rigoa­re: copilarie pana la 40 de ani, a fost o fresca – cum spuneai si tu, in alt context. Din nou, te ci­tez, „m-am maturizat foar­te greu, despre asta este vorba in carte“. E evident ca ce-ai scris se indreapta spre toti de peste tot. Aici, insa, in ciuda sublinierilor mai largi, cum crezi ca ar primi post-adolescentii de azi cartea ta?

 

Post-adolescenti? Oare cum ar primi-o post-pensionarii, sau post-umanii? Nu m-am gandit la categorii sociale, de varsta sau profesionale cand am scris-o, de aceea nici nu pot sa fac exercitiul asta de imaginatie. O va primi bine oricine va avea curajul sa inchida ochii si sa se scufunde in vocea acestui narator pe care am incercat sa-l construiesc. Odata coborat acolo, in pivnita, deja nu mai conteaza nimic, totul e o invalmaseala de sunete, mirosuri, imagini care cred eu ca sunt adresate lui Orisicine.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte