Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.555, 20-02-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Corespondenta de la Festivalul de Film de la Berlin
O editie feminina, deci politica
Iulia Blaga

Scriu aceasta corespondenta a doua zi dupa protestul cineastilor romani de pe covorul rosu, asa ca nu pot sa nu incep cu protestul. Deci, filmul evenimentului: in ziua de 12 februarie, pe la pranz, Oana Giurgiu organizeaza pe Whatsapp un grup format din romanii de la Berlinala si ne comunica urma­toarele: a vorbit cu cei de la festival, ne dau un minut de protest pe covorul rosu di­seara, cine vrea sa vina, ne vedem in fata hotelului Hyatt la 20.45, rog confirmati rpd ca sa stim cati suntem, le-am zis de 5-10 persoane.



Pana la urma am fost vreo 20 (printre care Oana Giurgiu, Tudor Giurgiu, Ada Solomon, Oana Iancu, Crina Semciuc, Alex Traila, Dan Burlac). Era duminica, toate magazinele inchise, Oana Giurgiu s-a dat peste cap si a facut rost de doua cartoane mari pe care a gasit pe cineva sa scrie frumos „ROMANIAN CINEMA #resist“. Mai greu a fost sa rezistam in frig pana s-a dat drumul pe covor (inaintea ultimei proiec­tii din acea seara). Aproape de fiecare data in timpul festivalului in Berlin e un frig al naibii, bate un vant care trece prin tine ca prin sita. Aproape toate pozele pe care le-am facut jumatate de ora mai tarziu, in timpul acelui minut de gratie, mi-au iesit miscate. Restul e deja istorie. Tudor Giurgiu a pus pe cineva sa transmita live pe contul lui de Facebook, iar filmuletul a facut 183.000 de vizualizari in aproape 24 de ore. O poza facuta de cineva din grup a avut 1.500 de share-uri. Pentru cei din tara a fost un moment memorabil – noi tremuram de frig, nu de emotie. Minutul a trecut mult prea repede. Macar mi-am dus pe covorul rosu sortul rosu imprimat din Romania cu: „My Heart Is In Victory Square, Bucharest, Romania“. Am mai avut si un tricou imprimat pe spate cu aceleasi cuvinte si pe amandoua le-am purtat consecutiv (cel putin pana azi). Dar nimeni n-a observat sau, cel putin, nimeni nu mi-a zis nimic. Un tricou imprimat nu e mai de efect ca a aparea la proiectii in chip de om-sandvis (ceea ce nu mi-am propus).

 

In aceeasi zi fusesem si la protestul romanilor care locuiesc in Berlin, organizat in fata Ambasadei Romaniei de pe Dorotheen­strasse 67, de unde s-a plecat spre Pariser Platz cu masini de politie in fata si in spate, asa cum se practica in Germania. O suta de romani au venit – oameni care locuiesc temporar sau care sunt stabiliti in Germania, chiar si o doamna nemtoaica venita sa-si sustina prietenii romani. E impresionant spiritul civic al acestor oameni care au viata lor departe de tara, dar care vin saptamanal sa protesteze pentru a le arata celor din Romania („care duc greul“, cum a zis unul dintre ei) ca nu sunt singuri.

 

Vremurile sunt de asa natura, incat – vedeti? – am inceput acest material cu protestele, nu cu filmele. {i Berlinala a inceput in cheie politica, cu aproape toti vorbitorii de la ceremonia de deschidere din 9 februarie discutand despre libertatea de expresie si ba­tand apropouri la Donald Trump – inclusiv directorul festivalului, Dieter Kosslick, care l-a numit pur si simplu „cel mai supraevaluat presedinte din istorie“. Vremurile sunt tulburi, dar si Berlinala are grija in fiecare an sa ramana ancorata in realitate. Se pare, totusi, ca alegerea de a incepe editia a 67-a cu Django, debutul in lungmetraj al producatorului si scenaristului francez Etienne Comar, s-a datorat mai mult componentei istorice (fuga muzicianului Django Reinhardt in 1943 din Franta aflata sub Ocupatie) decat valorii filmului. Se pare ca intr-a­devar in acest an nu au prea avut cu ce deschide. Nici vedetele n-au fost la fel de multe ca anul trecut. Am ajuns, in ziua in care scriu textul, fix la jumatatea festivalului si Ursul de Aur inca n-a aparut. Am vazut filme destul de amestecate si pana acum Competitia mi se pare nu prea rasarita. Un singur film mi-a atras mai tare atentia, dar nu l-as vedea ca Urs de Aur. Pana sa vorbesc despre el, o sa trag un fir de ata printre filmele de anul asta si o sa caut cel mai mic multiplu comun. Cred ca ar fi preferinta cineastilor pentru a simboliza natura animala a omului prin introducerea uneori fantastica in poveste a unor animale salbatice. In The Party, al optulea lungmetraj al lui Sally Potter, personajul interpretat de Timothy Spall vede o vulpe in pragul usii inainte de a-si anunta sotia si prietenii ca e bolnav in stare terminala si ca iubeste o alta femeie. In Spoor, de Agnieszka Holland, o inginera pensionata care preda engleza intr-un orasel si traieste retrasa la tara, intr-o relatie simbiotica cu animalele din jur, aproape ca l-ar sfasia pe vecinul care braconeaza, cu atat mai mult cu cat cei doi caini ai ei au disparut fara urma. Moartea acci­­dentala a vecinului (inecat cu un os) deschide si mai mult filmul spre thriller, iar animalele salbatice (mai ales caprioarele) devin tot mai prezente in preajma omului ca niste martori muti. Nu m-a innebunit filmul lui Holland si nu l-am crezut de la inceput, din momentul cand eroina isi duce clasa de copii noaptea-n padure sa caute cainii. Portretul acestei femei independente care asculta muzica clasica in casa din fundul padurii si e pasionata de astrologie mi s-a parut cam sablon.

 

Mult mai bine sunt folosite ani­malele salbatice in alt film est-european din Competitie, On Body and Soul, realizat tot de o femeie, Ildiko Enyedi. Spre deosebire de drama ampla, filmata de pe macara si pe muzica simfonica a lui Holland, Enyedi vine cu o metafora a dificultatii oamenilor de a se atasa unii de altii, metafora construita prin love-storyul dintre directorul financiar al unui abator si nou-angajata responsabila cu CTC-ul. Sesizand ca in spatele arogantei noii colege sta timiditatea, directorul financiar incepe sa se apropie incet de ea si, cand amandoi descopera ca au acelasi vis recurent, in care sunt cerb si caprioara intr-o padure iarna, relatia lor evolueaza mai repede si invata impreuna sa renunte la inhibitii. Filmul incepe cu o scena onirica (vom afla mai tarziu ca e onirica), in care un cerb si o caprioara sunt urmariti facand ce fac ei de obicei: band apa de izvor, mancand, frematand din nari si, mai ales, scanand peisajul din jur, atenti sa nu apara vreun pericol. Enyedi are multa delicatete prin modul cum apropie planurile (real/oniric, uman/animal) si le transforma unul in oglinda celuilalt, dar scenele din abator, cu animale ucise si transate, mi s-au parut nu doar imposibil de privit, ci si gratuite emotional (am discutat pe urma cu un coleg sloven si am vazut ca la fazele respective ne intrebam amandoi daca n-ar trebui sa renuntam definitiv la carne). Odata elementul surpriza epuizat, filmul nu se dezumfla, dar chiar si asa tot nu-l vad de Ursul de Aur. Nu are suficienta amplitudine pentru aceasta.

 

Cred ca, date fiind evenimentele politice din jur, in acest an Ursul de Aur va fi mai mult ca oricand un statement politic. E oricum o editie foarte feminina, cu multe regizoare in Competitie. Anul trecut juriul a fost condus de Meryl Streep, acum de Paul Verhoeven (care a regizat un film de top in 2016, Elle), iar competitia numara patru filme regizate de femei (ceea ce nu e putin). Iar multe dintre filmele regizate de barbati se concentreaza pe personaje feminine sau pe relatii interumane, peste care sunt articulate teme contemporane, ca relatiile de putere si ascunderea adevarului nu doar in politica, ci si in viata de zi cu zi (The Party, de Sally Potter), rasismul si felul in care dinamiteaza familia (The Dinner, de Oren Moverman), dificultatea de a te deschide in fata celuilalt (On Body and Soul).

 

Orice selectioner de festival care se respecta da o anumita forma selectiei, are grija sa fie cat mai diversa si sa raspunda solicitari­lor realitatii. Dupa indragitul Gloria, Sebastian Lelio a revenit la Berlin cu un alt film concentrat pe o figura feminina, dar acum eroina e o femeie transgender, care ramane singura dupa ce iubitul mai in varsta, care si-a lasat familia pentru ea, moare subit. Ramasa fara sprijin emotional, eroina din A Fantastic Woman (interpretata de actrita transgender Daniella Vega) se vede cu totul expusa in fata vietii, mai ales a frustrarilor celor din jur. Nu am vazut filmul, eram la protestul de la ambasada, dar cronicile sunt foarte bune si toata lumea il vede in palmares.

 

Wild Mouse, debutul in lung­metraj al comicului austriac Josef Hader, are ca personaj principal un critic muzical eliberat din functie in favoarea unei colege incompetente, dar mult mai tinere. Cu o sotie obsedata sa ramana insarcinata, dar care, cat e ea de psihoterapeut, nu-si da seama ca e nevrotica si aproape alcoolica, sotul nu gaseste suficient curaj sa spuna acasa ca e somer si, in timp ce arde gazul prin oras, il sicanea­za in fel si chip pe cel care l-a concediat pana cand isi propune sa-l impuste. Filmul e o comedie cu un gen de umor gustat doar de publicul de limba germana, iar prezenta lui in Competitie mi s-a parut un cadou mult prea scump. In film joaca si Crina Semciuc, in rolul unei emigrante din Romania care are o relatie nu prea fericita cu un fost coleg de scoala al eroului. Cei trei vor inchiria si amenaja in Prater un montaigne-russe, una dintre initiativele tot mai derutante ale personajului central a carui busola e afectata grav. Crina Semciuc e OK, e draguta si cade bine pe personaj, desi acesta nu e prea consistent din scriitura. Nici o fotografie cu ea n-a fost inclusa in fotografiile oficiale de pe site-ul festivalului (apare, totusi, destul de mult), dar Crina Semciuc a venit la Berlin si a participat, cum am spus in deschidere, si la protestul cineastilor romani de pe covorul rosu.

 

Un alt film din Competitie, Mr. Long, de Sabu, un film vorbit in mandarina si japoneza si filmat in Taiwan si Japonia, e un amestec ciudat de genuri si cu o forma foarte fluida, care la un moment dat nu stii daca curge de la cap la coada sau invers. Incepe ca un film de gen cu ucigasi platiti, mafioti si sange din belsug, dar se duce spre ceva nedefinit, caci ucigasul ramas ranit in Japonia se imprieteneste cu un copil sarac, pe urma o ajuta pe mama copilului sa renunte la droguri, pe urma se integreaza in acea comunitate, incepand sa castige bani din gatit si ceea ce incepuse si cursese nelamurit nu se stie in ce directie devine o poveste atasanta despre niste dezmosteniti ai sortii care traiesc uneori momente de gratie ce ii fac sa creada ca le poate merge bine tot timpul. Si Mr. Long ar putea fi in palmares.

 

Despre T2 Trainspotting (regia Danny Boyle, fireste) care a fost prezentat in afara competitiei, voi vorbi saptamana viitoare, cand va ajunge pe ecranele romanesti.

 

Voi mai spune in incheiere ca Tudor Aaron Istodor arata foarte bine la ceremonia la care el si ceilalti Shooting Stars au primit trofeul din mainile lui Timothy Spall. Istodor e pe ecranele europene nu doar cu Fixeur, de Adrian Sitaru, ci si cu noul film al lui Fanny Ardant, Le Divan de Staline, unde joaca alaturi de Gérard Depardieu. Am vorbit azi cu el inaintea conferintei de presa Shooting Stars si era foarte incantat de tot programul pe care l-a avut la Berlin si care i-a facilitat contacte pe care altfel i-ar fi fost mai dificil sa le faca intr-un timp atat de scurt.

 

Juriul international care da cotatii in revista „Screen“ (si care anul acesta mi s-a parut mai modest ca in alti ani) are urmatoarele pronosticuri la Ursul de Aur (pana acum): A Fantastic Woman (cu o medie destul de mica, 3.2, dar nu a fost vazut de doi membri), urmat de Spoor  (2.8 puncte) si On Body and Soul (2.7). In urmatoarea corespondenta voi comenta palmaresul si ce mai e de comentat.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte