Start nominalizari „Oamenii Timpului“ 2016                                                  Rezultatele preselectiei pentru Concursul Enescu 2016: un numar de 174 de tineri artisti vor intra in competitie                                                   „Cumintenia Pamantului“ la Electric Castle                                                  Caini – din 23 septembrie in cinematografele din Romania                                                  Incepe cea de-a X-a editie a Clubului de Jazz & Blues ICR                                                  I.D. Fest 17 – un festival cat un carnaval                                                  A cincea editie a Festivalului „Vara Magica“ prezinta un nou regal de concerte de clasa internationala                                                  Festivalul – Concurs Coral International pentru Tineret „Gavriil Musicescu“ – o gala de exceptie                                                  Castigatorul Sectiunii Vioara a Concursului Enescu 2016 va participa la iPalpiti Festival of International Laureats 2017, in Los Angeles                                                  Celelalte povesti de dragoste, de Lucian Dan Teodorovici, in Polonia                                                 
Nr.302, 19-02-2011
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Tatiana Niculescu Bran – Noptile Patriarhului

“Suplimentul de cultura” publica in avanpremiera un fragment din romanul Noptile Patriarhului de Tatiana Niculescu Bran, care va aparea in curind in colectia “Ego. Proza” a Editurii Polirom.



– Fragment –

– Sarut mina, binecuvintati, Preafericirea Voastra!

Mitropolitul se apleca si ii saruta mina. Engolpionul si crucea mare, de ierarh, din aur masiv, straluceau ape-ape pe hainele negre, scrobite, din material de cea mai buna calitate, pe care nicio casa de moda italieneasca nu le-ar fi croit mai elegant. Rasa ii punea in valoare trasaturile ascetice, barba lunga, inspicata, nasul drept, ochii mici si patrunzatori, miinile cu degete subtiri, lungi, de om care stapinea tainele infrinarii si masura vorbirii. Un parfum discret il insotea, ca pe sfinti aura din icoane. Se apropia de cincizeci de ani si inca nu i se rotunjise pintecele. In general, ierarhii se recunosteau dupa calibrul burtii. Era semn ca pornisera de jos si ajunsesera departe. Era copilul lui de suflet. Nu el il trimisese, pe vremea comunistilor, sa invete la Paris si il facuse apoi ministrul de Externe al Bisericii? Organele statului il pregatisera si ele, nimic de zis, nu te duceai pe vremea aia in strainatate asa, de capul tau, dar ei doi vorbeau aceeasi limba manastireasca si impartaseau aceeasi preocupare pentru misiunea Bisericii. El se ingrijise sa-l promoveze, il vazuse ca era om cu frica lui Dumnezeu, se gindea la viitorul Bisericii. Avea si unele relatii in armata, se ducea si vizita trupele romanesti din Irak, din Afganistan, era bine vazut de autoritati.

Patriarhul il primi in biroul lui cu o usa spre sufragerie si alta spre dormitor. Atita timp cit stia ca are baia aproape, se simtea mai linistit. Incaperea cu pereti albi, cu scaune si covoare rosii, era inundata dimineata, prin ferestrele mari, de lumina de afara, apoi, pina seara, cind se aprindeau candelabrele bogate, de cristal, trecea prin toate culorile verii: alb stralucitor, alb galbui, galben torid, portocaliu, rosu aprins, portocaliu stins, albastru de cerneala. Masa din lemn masiv statea incarcata, ca de obicei, cu cite si mai cite dosare, mape, foi, brosuri, creioane, stilouri, manuale, carti de vizita. Ii facu semn sa se aseze pe scaunul din fata lui. Pesemne era ceva important.

– N-am prea dormit asta-noapte. Ce mai e pe la Mitropolie? intreba Patriarhul, dornic sa treaca repede peste vorbele despre oboseala. Ii scapasera fara sa vrea.

– Am recuperat mare parte din paduri. Merge bine, spuse mitropolitul. Incerc sa le adun la un loc pe cele repartizate parohiilor. Am preoti care se impotrivesc, dar n-au incotro, trebuie sa cedeze. S-au trezit cu ele pe hirtie si acum nu le mai lasa, desi vad bine ca nu se descurca. Sint insa alte nemultumiri care pot sa ia o intorsatura neplacuta.

– Ce nemultumiri? Din partea cui?

– Mi-au ajuns la urechi niste zvonuri, nu stiu exact, dar se pare ca mai multi preoti vor sa infiinteze un sindicat.

– Ce sa faca? Un sindicat? Ce treaba au ei cu sindicatul? intreba Patriarhul, cu aerul ca trasnaie mai mare nici ca auzise.

– Se tem de schimbarea statutului. Vor ca episcopii sa fie alesi de preoti si sa iasa din Sinod toti ierarhii deconspirati de CNSAS. Plus salarii mai mari si sa scoatem la concurs parohiile bogate. Lucruri din astea, raspunse mitropolitul.

– Unde s-a mai pomenit asa ceva? se supara Patriarhul. Haida-de! Sindicat le trebuie lor!

– Deocamdata nu sint decit zvonuri, Preafericirea Voastra, dar nemultumiri exista.

– Zvonuri! Nu iese fum fara foc! Trebuie aflat cine umbla cu de-alde d-astea! N-ai oameni printre ei? Sa se dea pe linga ei si sa vina sa spuna: cutare, cutare, cutare! Sau i-o fi montat careva? mai zise batrinul, tresarind de parca un inger de lumina, aflat in trecere prin odaie, i-ar fi dezvelit adevarata fata a lucrurilor.

– Sa-i fi pus cineva la cale? Nu vad cine. N-as crede, se mira ierarhul.

Oricit de obisnuit era cu sforariile de culise, cu caile intortocheate ale gindirii clericale, tot nu s-ar fi asteptat la asemenea interpretare. Dar daca batrinul avea dreptate?

– Cerceteaza si afla! adauga Patriarhul si vorbele lui aveau tonul unui ordin. Sinodul? Trecuse deja la altceva sau se gindea sa consulte Sinodul in privinta zvonurilor despre sindicatul preotilor? I se adresa fara sa se uite la el. Privirea i se ducea undeva, pe deasupra capului lui, spre pliurile perdelelor grele care incadrau ferestrele. Dar nici la perdele nu se oprea, ci cauta mai departe, dincolo de ele, dincolo de peretii palatului, dincolo de oras, de lume, undeva unde se astepta parca sa zareasca pe cineva: umbra aratarii din noapte, Mosu. Din doua tablouri enorme, prinse de-a dreapta si de-a stinga usii spre sufragerie, patriarhii Miron si Nicodim, incarcati de odajdiile functiei si de poverile istoriei, asistau incremeniti la discutia presarata cu taceri lungi, din biroul care fusese si al lor. Palatul era plin de saloane somptuoase, cupole pictate, portrete de mitropoliti si de patriarhi, coloane rasucite si foisoare de taina, de holuri si holisoare, un labirit prin care rataceau tot felul de secrete, ca niste suflete care nu-si gaseau tihna.

– La inceputul lui septembrie? E vara, e vacanta... septembrie, ca de obicei.

– Da, da, la inceputul lui septembrie e bine. Ar mai fi cam o luna si jumatate. Pe citi ne putem baza? intreba Patriarhul.

– Majoritatea, cred. N-ar avea de ce sa respinga modificarile pe care le propuneti, raspunse ierarhul, aplecindu-se usor in fata de parca ar fi vrut sa sopteasca ceva.

– Asa zici? E bine! zise batrinul privindu-l de asta data in ochi.

– Nu refuza ei sa aleaga si sa decida, fara sa se mai bage si reprezentantii eparhiilor, mireni, oameni care...

– Care nu stiu nimic despre cum se conduce Biserica si vor sa-i puna pe-ai lor in functii, ii termina Patriarhul vorbele. Colegiul electoral bisericesc e una si Sinodul e altceva, poti sa-l tii in friu! (Avea in ton un fel de incrincenare pe care rar si-o arata.) Asa cum l-am tinut eu din ‘90 incoace. Colegiul trebuie sa aiba rol consultativ si atit, continua. Pe ordinea de zi sa fie trei chestiuni: schimbarea statutului, preluarea de catre Sfintia Ta a functiilor mele de arhiepiscop al Bucurestilor si mitropolit al Ungrovlahiei si catedrala. Intii esti loctiitorul meu si, pe urma, patriarh. Treaba asta trebuie rezolvata, mai spuse batrinul, facind o grimasa scurta.

– Va e rau? intreba ierarhul cu grija in glas.

– Ma mai ia cite-un junghi, zise batrinul in treacat. Vad ca s-au mai linistit cu raportul ala... cu comunismul... Nici nu merita citit.

– Comisia prezidentiala a ajuns la concluzia ca Biserica... Preafericirea Voastra... in sfirsit, ca s-a colaborat mult cu regimul comunist, completa ierarhul.

– Habar n-au ei de viata Bisericii si ce-am trait noi!

– Nu-i mai ia nimeni in seama, Preafericirea Voastra. S-au intimplat atitea intre timp, lucruri grave, ca ce scriu ei acolo... apa de ploaie! Problema e ca tara e in anarhie. Nedeclarata, dar tot anarhie, zise mitropolitul. Unde te duci, unde te-ntorci, in institutii, in administratie, nimeni nu misca un deget, fiecare e de capul lui, nimeni nu mai respecta nici o lege. Nu vedeti ca si in Biserica...

– E lupta mare... Se bat comunistii intre ei. Nu ma gindeam sa apuc vremurile astea, spuse batrinul. Pe la CNSAS ce se mai aude?

Ierarhul se apleca in fata si spuse incet:

– E posibil sa umble la dosare.

– De unde stii?

– Am sursele mele...

– La dosarul Sfintiei Tale? Esti sigur ca exista? Sa ne interesam la oamenii nostri de la CNSAS, zise Patriarhul, incruntind sprincenele.

– Preafericirea Voastra, documentele astea dispar si apar numai in functie de situatie... Daca au publicat ei despre Preafericirea Voastra, acum citiva ani... mai zise ierarhul.

– Da, si? Nu sint membru al Academiei? Nu mi-au aprobat terenul si banii de Catedrala? zimbi batrinul hitru. Au fost, se fac diferite incercari, dar nu trebuie sa ne tulburam. Incurcatura e asa mare, unii contesta, altii acuza, istorici care sa desluseasca exact ce scrie acolo sint putini, legea accesului la dosare nu e clara si o vom schimba oricum, se lucreaza la asta. Se poate aduce si argumentul ca fosta Securitate, ca sa aiba la mina Biserica, falsifica rapoarte, semnaturi, informari... Noi sa mobilizam manastirile din Moldova, pe ai nostri din Ardeal si din Armata, din Securitate, pe oamenii nostri credinciosi care ne sprijina. Nu ma retrag pina nu preiei celelalte functii. Trebuie negociat cu toti. Presa?

– Ar fi citeva reviste... dar, pe linga Treimea modoveneasca...

– Asa-i zice? se amuza batrinul.

– Treimea, adica ziare, radio, televiziune, raspunse ierarhul. Uneltele Mintuirii!

– E destept vladicul Ioanichie, dar n-are oameni de-ajuns in Sinod! Dosarul lui nu apare?

– N-as crede. Face parte dintre alea... chipurile, arse la revolutie... raspunse ierarhul fara sa-si poata stapini, in glas, un fel de regret amestecat cu invidie.

– Ai idee ce contine dosarul Sfintiei Tale?

– Nu pot sa stiu exact, dar nu se poate sa nu fie notele informative din Franta, unele caracterizari, nume, situatii...

– Toate astea erau cerute de Securitate oricarui ierarh care iesea din tara. Iar noi aveam si datoria sa informam statul despre cei care dusmaneau Romania si faceau propaganda nefavorabila in strainatate. Cum ar face orice ambasador pentru tara lui. Nu era normal? zise batrinul.

– Atunci, da, era normal, dar acum lucrurile astea se interpreteaza altfel. Inaltpreasfintitul Andrei m-a introdus peste tot, el stia...

– Daca e si el in dosarul Sfintiei Tale, si n-are cum sa nu fie, ca el a fost, cum zic ei, omul de legatura, nu? Daca e si el, iti faci griji degeaba: e intarit pe toate partile si are si o etate la care nu-l mai poate atinge nimic. Un om luminat, un mare invatat, orice s-ar zice, spuse Patriarhul insufletit de parc-ar fi evocat propriile virtuti.

– Dar se stie ca el a fost trimis de comunisti sa desfiinteze manastirile, in anii ‘50. Era spaima monahilor. Si despre legaturile cu francmasonii si cu Securitatea.

– Astea le stiu eu mai bine, ca i-am apucat pe toti. Primul patriarh nu era si el cu ei? Era. Si asta l-a impiedicat sa pastoreasca poporul si sa primeneasca Biserica? Nu l-a impiedicat, ba dimpotriva. In fata lui au ingenuncheat ordinul de Malta si alte loji si au acceptat intrarea in adormire. Trebuie sa cunosti sufletul omului, nu sa judeci dupa pareri, cum fac ei acuma. Masonii, Securitatea... Pai atunci dosarul lui Ioanichie ar trebui sa fie burdusit! N-ai de ce sa te temi! Statutul se schimba, eu iti transfer functiile prin decizie de patriarh si Sinodul nu poate decit sa fie de acord.

– Dosarul, ca e trecut, ca e viitor, e un element de santaj. Stiti ca se practica. Incepe sedinta Sinodului si primesti un biletel anonim: “Sfintia Ta, ai un dosar urit la X institutie a statului care se ocupa de deconspirari, de eradicarea coruptiei, de mai stiu eu ce. Vezi cum votezi! “.

– Sfintia Ta ai dosar la o institutie din asta... cu coruptia?

– Nu stiu sa am, dar vorbesc in principiu.

– Vino saptamina viitoare sa discutam pe indelete, mai spuse batrinul, ridicindu-se.

Era semn ca discutia s-a incheiat. Simtea ca-i explodeaza vezica.

– Binecuvintati! zise mitropolitul si se apleca sa-i sarute mina.

Intelesese ca Patriarhul nu era in apele lui. Prin palat se vorbea ca se scoala noaptea din ora-n ora si merge la baie. I se strinse inima. Dadu sa plece, dar se intoarse:

– Sinteti bine, Preafericirea Voastra?

– Ma cam siciie prostata. Nu e cine stie ce. Iau tratament. Nu-mi fac griji. Vino joi. O sa-l chem si pe domnu’ general... sa ne mai sfatuim...

– Binecuvintati, zise din nou mitropolitul si se retrase fara sa i se auda pasii, lasind in urma un miros de sapun fin. Ar fi ingenuncheat in fata batrinului si i-ar fi tinut mina in miinile lui. Poate s-ar fi si spovedit. Erau atitea lucruri... dar niciodata nu se ivea prilejul.

Mitropolitul era ingrijorat. Biserica avea nevoie de stabilitate. Dupa revolutie se construisera mai multe biserici si manastiri decit oriunde in estul Europei. De pe bancile celor cincisprezece facultati de teologie si treizeci si opt de seminarii ortodoxe iesisera nenumarati diaconi, preoti, doctoranzi, profesori de religie. Chiar daca religia isi recapatase rolul si locul in societate si in scoli, chiar daca se infiintasera arhiepiscopiile traditionale si se deschisesera altele noi si statul asigura banii de salarii, chiar daca sponsorii privati erau din ce in ce mai multi, chiar daca numarul parohiilor crestea de la an la an, tot era surplus de absolventi care aveau nevoie de posturi. Erau parohii care se vindeau pe sest, cu preturi intre 7.000 si 20.000 de euro, in functie de localitate, zona, asezare. Fostele proprietati, cladiri si paduri, trecute pe vremuri in proprietatea statului comunist, revenisera, in mare parte, in patrimoniul Bisericii, care devenise cea mai bogata institutie a tarii. Deci era de lucru, secerisul era mult, vorba Mintuitorului, si seceratori erau, se gaseau. Trebuia doar cineva care sa le arate drumul si sa tina Biserica unita in fata schismelor si a gruparilor de tot felul care se ivisera inlauntrul ei de douazeci de ani incoace. Nemaipunind la socoteala nebuniile democratiei, nebuniile stilistilor, prozelitismul altor confesiuni si religii, masonii, revenirea la legalitate a greco-catolicilor, avizi sa-si ia si ei inapoi lacasurile, scolile, bibliotecile...

Se temea sa nu cumva sa-si vada in ziare dosarul intocmit de Securitate in anii ‘80, cind fusese recrutat de un ofiter DIE si pregatit pentru confruntarea cu strainatatea. Daca nu aparuse inca, insemna doar ca era pastrat pentru momentul potrivit, cind s-ar fi obtinut rezultatul maxim: desfiintarea lui ca succesor. Batrinul era uns cu toate alifiile, ar fi stiut sa intoarca lucrurile, dar il mai lua cineva in seama?

Strabatind culoarele palatului, mitropolitul adulmeca un duh al lucrurilor care-i dadea de gindit: o usa care se deschidea, un salut ceremonios, o stringere de mina, un “Binecuvintati!” , o privire care se itea de dupa perdelele de catifea dintre incaperi, portretele ierarhilor atirnate pe pereti, toate emanau un fel de nerabdare, de asteptare exasperata. Sanatatea Patriarhului nu parea sa ingrijoreze pe nimeni in mod deosebit. Mai facea mici raceli, burta il mai duruse, crampe, balonari, mai avea uneori insomnii. Doctorul personal il vedea din cind in cind ca sa se asigure ca totul era in ordine. Virsta inaintata parca-i ascutise mintea, facindu-i si mai de temut viclenia taraneasca pe care viata printre calugari i-o slefuise, iar ascensiunea in ierarhie si colaborarea cu comunistii i-o convertisera in parsiva diplomatie.

 


 

CARTEA

 

Are nouazeci si doi de ani, un trecut controversat si probleme cu prostata. Traieste intr-un palat, slujit ca un imparat bizantin. Noptile ii sint bintuite de boala si de amintirile unei vieti inchinate deopotriva Bisericii si puternicilor zilei, fie ei legionari sau comunisti. Zilele ii stau sub semnul urgentei: trebuie sa-si asigure succesiunea in scaunul de Patriarh. Viclean si hitru, batrinul se stie inconjurat de insi unsi cu toate alifiile, gata oricind sa-i ia locul. Pe prietenii credinciosi ii poate numara pe degetele de la o mina. Tinerii din lumea lui ii detesta compromisurile politice, iar cei care au cu adevarat puterea il amagesc, lasindu-l sa creada ca e stapinul propriilor decizii. Tentaculele puterii il insotesc pina in pragul mortii si chiar dincolo de ea. Va reusi Patriarhul sa dejoace planurile rivalilor sai?

 


 

AUTOAREA

 

Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere din Bucuresti si Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Intre 1995 si 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, sectia romana de la Londra. Intre 2004 si 2008 a condus biroul BBC WS de la Bucuresti.

In 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura romana, Spovedanie la Tanacu, urmat, in 2007, de Cartea Judecatorilor (ambele aparute la Editura Humanitas). Cele doua romane, in dramatizarea autoarei, au devenit piesa de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York in 2007, in regia lui Andrei Serban.

In 2010, Liternet i-a publicat piesa de teatru Brancusi contra SUA, o abordare inedita a celebrului proces cu acelasi nume intentat de Brancusi statului american in 1926.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte