Concert de jazz RAMONA HORVATH & FRIENDS, cu ocazia Zilei Internationale a Jazzului 2017                                                  Editie aniversara: Cinci fete ale modernitatii, de Matei Calinescu, la Polirom                                                  Clara Usón, via Skype, despre romanul Fiica Estului                                                  Cel de-al treilea volum al Istoriei comunismului din Romania se lanseaza la Oradea, Cluj si Timisoara                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Scriitorul lunii aprilie: Florin Lazarescu in dialog cu cititorii, la Iasi                                                  Lucian Dan Teodorovici despre Cel care cheama cainii, la Cluj                                                  Premiera in Austria a filmului Fixeur semnat de Adrian Sitaru                                                  Florin Irimia in dialog la Bucuresti despre Misterul masinutelor chinezesti                                                  Seara de film german – Whisky cu vodca (Germania, 2009)                                                 
Nr.562, 10-04-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Ioan-Florin Florescu – Jurnal scotian

„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din volumul Jurnal scotian de Ioan-Florin Florescu, care va aparea in curand in „Hors Collection“ la Editura Polirom.



– Fragment –

 

In curand aveam sa-i aud si eu si e foarte adevarat ca dialectul sco­tian din regiunea Kilmarnock seamana mai mult cu germana decat cu engleza. Fetele mele l-au invatat repede, de la prietenele lor, dar eu nu m-am obisnuit cu el nici acum. In primele luni mi-era groaza sa merg la frizer sau la piata. Mai ales la frizer, te in­treaba o mie de chestii, parca te pregateste pentru o operatie pe creier, nu pentru un tuns. Noroc ca mi-a venit ideea sa ma tund cu o poza. Aveam la mine o poza cu Ralph Fiennes din Pacientul englez, i-o aratam frizerului si-i taiam toata vorbaria: uite-asa vreau sa ma tund.

 

De la Dover am mers intins, desi ma acomodam greu cu condusul pe partea stanga. Mi se parea mereu ca sunt pe contrasens si ca oricand o sa-mi apara o masina din fata. In apropierea sensurilor giratorii bateam cu mana stanga in volan si repetam „stanga, tine stanga“, sa nu ma trezesc pe banda cealalta. Pana la urma tot am iesit de pe autostrada si m-am trezit intr-un sat, printre perechi de batranei iesiti la plimbare cu cateii. Imi venea sa opresc si sa le spun, hello, ce mai faceti, ma duc si eu acasa.

 

Uitasem ca englezii calculeaza distantele in mile, asa ca o bucata de drum m-am tot mirat, cum sa mergi cu saptezeci pe ora pe autostrada, asa cum vedeam pe indicatoare. Dupa ce mi-am adus aminte ca sunt mile, nu kilometri, am stat sa ma gandesc cat e o mila, ca sa calculez viteza legala. Apoi m-a cuprins din nou indoiala: or fi mile sau leghe pe ora?

 

Pe seara am ajuns cu bine. Cand am intrat in casa, mi-a venit sa cad jos, nu alta. In afara de-o masa si patru scaune in bucatarie, nimic altceva. Casa goala, nici o mobila. N-am vrut sa-ti spun, zice sotia, sa nu te enervezi pe drum. Bine, dar mi-ai spus la telefon ca ai luat o casa mobilata. Da, asa m-am inteles cu agentul. Si unde-i mobila? Pai, agentul nu s-a inteles cu proprietara si femeia si-a luat toate lucrurile. Cum adica nu s-a inteles? Si voi pe ce-ati dormit zi­lele astea? Am cumparat o sal­tea. Bun, si acum ce facem? Pai, ce sa facem, mergem maine la IKEA si cumparam mobila. Zicea agentul ca este un IKEA langa aeroportul din Glasgow.

 

Agentul imobiliar care ne-a inchiriat casa e cel mai tampit om pe care l-am cunoscut in Scotia. Si ca sa spun totul despre el: e si singurul escroc cu care am avut de-a face aici. Ca sa scot de la el niste bani pe care mi-i datora la plecare, a trebuit sa-l amenint ca fac plangere la sheriff. Doua zile am montat mobila de la IKEA, de di­mineata pana seara. Am lasat acolo mai bine de jumatate din eco­nomiile cu care venisem din tara. Aveam palmele umflate de cat invartisem la surubelnita. Pe ur­ma, de cate ori m-am mutat din casa in casa, si pana acum m-am mutat de vreo patru ori, am tot demontat si montat mobila aia. Acum sunt meserias: da-mi cel mai complicat dulap de la IKEA si ti-l fac in jumatate de ora.

 

Zilele urmatoare ne-am invartit prin oras, sa vedem locurile. Dar nu erau prea multe de vazut. Fata de oraselele frumoase si ingrijite pe care aveam sa le vad mai tarziu pe coasta de est, Kilmarnock e un targ prapadit, cu doua-trei strazi mari si late, in rest, o multime de periferii mai bune sau mai dubioase, dincolo de care se intind ferme, pasuni si vechi domenii de lux. Singurul lucru spectaculos era parcul central, un fost domeniu nobiliar, cu ruinele unui castel in mijlocul unei paduri seculare, insa noi am fost mai degraba dezamagiti de aerul decrepit al strazilor obisnuite. Gloria orasului fusese celebra distilerie Johnnie Walker, dar, cand am ajuns noi, avea pro­bleme economice si se pregatea inchiderea sau mutarea ei. Fu­sesera deja concediati vreo sapte sute de muncitori, nu inainte de a fi primit fiecare cate o sticla de whisky, bonus de despartire. Si totusi, scolile din oraselul acesta au dat lumii in trecut doi laureati Nobel: Alexander Fleming si John Boyd Orr.

 

Inca din primele zile am cautat biblioteca si ne-am facut permise. La sugestia bibliotecarei, am im­prumutat poeziile lui Robert Burns, poetul national al Scotiei, al carui prim volum de versuri aparuse la Kilmar­nock, dar am descoperit cu stupoare ca nu inte­legeam mai nimic din poemele sale scrise in dialect scotian.

 

— Nu va faceti griji, ne-a spus bibliotecara, nici eu nu-l inteleg in intregime.

 

Dar Burns e atat de adorat in Scotia, incat nu e targ care sa nu pretinda c-ar avea o cat de mica legatura cu el: o camera unde ar fi locuit cu chirie, un hotel unde a stat o noapte, o carciuma unde si-ar fi recitat versurile, o stra­duta pe unde ar fi trecut candva sau macar amintirea vreuneia din nenumaratele sale iubite vremelnice. Cica in toata Scotia ar fi inregistrati oficial peste sase sute de urmasi ai lui Robert Burns. E mai celebru ca eroul scotian Braveheart, care, apro­po, s-a nas­cut in Kilmar­nock sau cel putin asa pretin­deau localnicii si chiar scria asta pe indicatoarele rutiere de la intrarea in oras.

 

Vreo cateva saptamani, pana ne-am facut abonamentul, n-am avut nici telefon, nici internet.

 

Eram ca picati din luna in ora­selul acesta patetic si murdar, unde Halloweenul este sarbatorit cu o zi mai devreme decat oriunde in lume, dar nimeni nu stie de ce si cum s-a ajuns aici. Ca sa vorbim cu cei din tara, luam laptopul si mer­geam intr-un pub cu internet. Asa l-am cunoscut pe Abiskar, un baiat din Nepal, care mi-a aranjat sa lucrez ca sofer pentru un restaurant indian tinut de niste nepalezi.

 

Am crezut multa vreme ca suntem singurii romani din oras.

 

Mai tarziu am aflat ca mai locuia aici un medic psihiatru roman, pe care aveam sa-l intalnesc la bise­rica romaneasca din Glasgow. M-am imprietenit cu el si am ince­put sa ne vizitam. El mi-a spus odata povestea unui politist sco­tian care a innebunit intr-o singura zi, de dimineata pana seara: i s-a parut din senin ca este urmarit de colegii lui, iar in timpul noptii s-a spanzurat, ca sa nu fie arestat. La drept vorbind, n-aveam nici un chef sa vad de la inceput romani.

 

Scotienii au un proverb: decat un frate departe, mai bine un vecin bun aproape. Am avut si noi noroc de vecini buni. Ne-au im­prumutat masina de tuns iarba si ne-au aratat cum sa sortam gu­noiul, dupa ce gunoierii ni-l la­sasera in fata usii, pentru ca ames­tecaseram sticle cu cartoane.

 

 

CARTEA

 

Scris de un preot roman din diaspora, volumul Jurnal sco­tian reuneste o parte din textele de pe blogul cu acelasi nume pe care Ioan-Florin Florescu a inceput sa-l tina, cu intermitente, dupa ce s-a mutat cu familia in Scotia, in vara anului 2011. „Este un nume oarecum inselator, pentru ca nu e vorba de un jurnal propriu-zis si nici nu este exclusiv «sco­tian». Cred ca cel mai bine l-as putea defini ca un blog scris in Scotia cu gindul la Romania.“ La mii de kilometri de casa, intr-o lume in care cel mai mult ii lipseste sa vorbeasca romaneste, acest „roman de pretutindeni“, cu minunatul sau dar de povestas, ne zice din carti si din viata.

 

AUTORUL

 

IOAN-FLORIN FLORESCU(n. 1970) este preot si cercetator stiinti­fic. Din 2011 locuieste in Scotia, unde este angajat al unei companii de posta si preot misionar pentru Edinburgh si Groenlanda. A fost unul dintre coordonatorii traducerii Septuagintei in limba româna (2004-2011). Este coautor al volumului IX din editia critica a Bibliei de la 1688 editata de Centrul de Studii Biblico-Filologice al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi si a publicat la Editura Universitatii volumul In multe chipuri de Scripturi. Studii de traductologie biblica româneasca (2015). In prezent se ocupa de o editie critica a Tetraevanghelului de la Sibiu si scrie articole pe blogul sau („Jurnal scotian“, http://ioanflorin.wordpress.com), citate in mai multe rânduri in presa din tara.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte