Laureatul Premiului Strega 2017, in Biblioteca Polirom: Paolo Cognetti, Cei opt munti                                                  Petrecere in oras: luna august la Fundatia Calea Victoriei ;)                                                  Concertele trupei Nuf Said la Viena si Salzburg                                                   Romanul Marea petrecere, de Petre Barbu, tradus in slovena                                                  Poeziile Denisei Duran, traduse in Bulgaria                                                  EUROPAfest Summer Edition 2017                                                   Vladimir Cosma a compus muzica pentru filmul romanesc Octav                                                  „Omul multime“ – prima expozitie in Romania a artistilor Lolo & Sosaku                                                  De ce este Romania astfel? in discutie la Muzeul National al Literaturii Romane                                                  Festivalul BBC Proms in direct la Radio Romania Muzical                                                 
Nr.555, 20-02-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.555, 20-02-2017
Doina Rusti – Mata Vinerii

„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din romanul Mata Vinerii de Doina Rusti, care va aparea in curand in colectia „Fic­tion Ltd.“ la Editura Polirom.



– Fragment –

 

Caterina nu putea sa-l grabeasca pe Bina, iar bucatarul parca stia ca trebuie sa pretuiasca orice secunda. Iesea cu alai prin oras, mic, increzut, ca o pupaza de hartie. Intotdeauna isi pironea privirea pe cer, ca si cum ar fi stat de vorba cu Dumnezeu. Nimeni de pe pamant nu se ridica la pre­tentiile acestui bucatar, care si-o luase in cap rau de tot. Iar la asta pusesera umarul si lautarii, din ale caror cantece era nelipsit. Si aveam ce s-ascult, pentru ca facea niste bucate de care nu auzise nimeni, iar peste oras pluteau mirosuri care-ti rascoleau matele, caci aparusera si imitatorii. Bucatari si chiar oameni care pana atunci nu calcasera prin bucatarie voiau neaparat sa faca aceleasi man­caruri care se faceau la Palat sau macar ceva care semana cat de cat. Scoteam capul pe fereastra sa aud cand trec lautarii care povesteau fiecare meniu. Orasul era cuprins de febra gatitului.

 

Daca auzeam de gogosi ori de iepure cu masline, nu aveam nici o grija. Nu ma miscau nici ghiveciul, nici carnareturile coapte in burta de oaie. Nu ma interesa ciulamaua, nu eram atenta nici la lacuste tavalite-n uleiuri. Iar zilele treceau una dupa alta, cu fripturi oblojite in praf de migdale, cu sarmale si placinte din care ieseau aburi parfumati cu busuioc si cu nuca.

 

Pana intr-o zi, cand se auzi ca bucatarul cumpara trandafiri. Lumea s-a si pus in miscare, pentru ca nu era om care sa nu-si fi pus la uscat niste petale, pastrate mai ales pentru otet, dar si pentru alte mancaruri. Din trandafiri se fac multe, mai ales dulceturi, peltele si turte bortoase, doldorosite cu o chrisma de petale, mai ales de rujulina salbatica ori de rasuri altoite. Dar si turtele astea sunt de mai multe feluri.

 

Cum am auzit de trandafiri, am hotarat ca era timpul sa dau ochii cu bucatarul, banuind ca descoperise reteta pentru o turta care te pricopseste cu boala rasului. Formaster rosulentus, asa se nu­meste. Poate unii ati auzit. Cine ciuguleste putintel rade de dimineata si pana seara. Dar daca mananci pe saturate e de rau, caci boala rasului nu trece decat cu samanta de mac si alte leacuri, pe care bucatarul cu siguranta nu le stia, ori cu un pahar de formicosus, a carui reteta o trecusem in Cartea bucatelor rele, dar la final, in limba latina.

 

Sa razi poate sa fie un lucru folositor. Dar sa razi in nestire – asta este o boala. Nu-mi faceam griji pentru Costas, cat pentru mine. Caci omul lovit de boala rasului poate sa distruga o lume! Orice i-ai spune, orice i-ai arata il face sa rada. Orice l-ai intreba, raspunde cu o hahaiala care zguduie casa. Rade cu patos atat de tristetea, cat si de moartea cuiva, iar la fiecare hlizeala risipeste in jur o mie de cesii, care, lasate la intamplare, pot sa imbolnaveasca pe oricine le iese in drum. Aceste fiinte ar fi nascute din infiorarea unui ras nebunesc. Si mai stiam ca sunt invizibile. Maxima le descria ca pe niste fete cu ochii verzi, de unde si numele, caci in latina se numesc virgines caesiae. Plutesc in aer ca sporii de papadie, intrand in plamani si chiar si-n sangele unui om viu, iar ceea ce ating se preface in scurta vreme in colonii de cesii, care, odata ajunse la un numar suficient, fac ca totul sa se transforme in pulbere, pe care o spulbera vantul.

 

In Cartea bucatelor rele notasem multe, cu pasiunea primelor mele invataturi. Reteta lichiorului de furnici, pe care v-am spus c-o scrisesem pe ultima pagina, tin minte ca mi-a luat o zi numai ca s-o transcriu. Tot acolo aveam si o descriere amanuntita a sosului de brotac (liquamentum cum rubeta), dar si mancarea mea preferata, care era mierea amiezii, aducatoare de liniste si uneori de somn cu vise placute. Ca toate celelalte, mancata in exces, este mancarea mortii. Mel meridiei! Facuta din miere si lapte, in care presaram un praf de semincioare de canepa, prajite si rasnite im­preuna cu alte lucruri, pe care e mai bine sa le trec sub tacere.

 

[…]

 

Rasul meu semana cu un latrat de catel. Prin fata usii auzeam mai mult femei care radeau cu toata gura si incercam sa strig in ritmul latratului meu, insa parea ca nu ma aude nimeni. Nici macar dupa ce am inceput sa bat cu picioarele in usa nu se oprea vreun suflet de om, ca si cum loviturile mele ar fi facut parte din marele ras.

 

Totusi, cineva stia ca sunt acolo, in afara de namiloii care ma inchisesera, nu pentru ca ar fi fost una dintre acele intamplari care tin in picioare pe toata lumea, ci pentru ca, din toata suflarea care radea, mai exista un om ingrijorat in aceeasi masura ca mine, ceea ce a si fost pana la urma salvarea mea. Iar acesta era bucatarul.

 

Cand usa s-a deschis, n-am vazut decat o lumina, dar stiam ca, oricine ar fi fost, sansa mea era sa tasnesc cu toata forta, ceea ce am si facut, daramand pe cineva, impiedicandu-ma de alte trupuri zguduite de ras, simtind ca sunt urmarita.

 

Abia cand m-am oprit, sub niste scari, m-a ajuns bucatarul, care hohotea ragusit. Ma cautase toata noaptea, spunea el, razand ca de cea mai buna intamplare. Era speriat ca ce prezisesem se implinise:

 

— Hahi, ai avut dreptate cu turta! Hahi-hahi, de unde-ai stiut?

 

— Ha-ha, ha-ha, am deschis eu gura, fara sa pot sa articulez mai mult.

 

Inamolita din cap pana-n picioare, paream scoasa de la gunoi.

 

Camera bucatarului era in curte, lipita de grajduri. Cum am intrat, m-am repezit spre pat, intrebandu-l de carte, in ritmul rasului meu masurat.

 

— Nu e aici, a hahait bucatarul. Nu-s asa prost s-o tin la Palat!

 

— Dar unde? am ras eu.

 

— Mai bine spune despre licoarea pe care ziceai ca stii s-o prepari!

 

Bucatarul nu voia sa-mi dea cartea. Ii simtise valoarea ori poate chiar se credea acum un fel de vrajitor al mancarii. Avea planuri.

 

— O sa-mi dai mie reteta asta si pe urma vedem ce e de facut!

 

Probabil ca nici nu se gandea sa vindece chiar pe toata lumea. Mai mult, nici mie n-avea de gand sa-mi mai dea drumul.

 

— Tu spune-mi mie reteta si stai aici pana ma intorc!

 

Priponit in usa, arata destul de ostil, mai ales ca si rasul lui, de om ragusit, ii dadea un soi de cruzime. Ca sa nu mai spun ca, din cand in cand, isi arunca privirea-n tavan, ocazie cu care am vazut ce dinti albi avea.

 

— Mai intai iti trebuie o sticla de tuica si o mana de seminte de mac, pe care o sa le fierbi impreuna.

 

— Atata? se bucura piticul de bucatar, printre doua hahaieli scurte.

 

Iesi, apoi rasuci cheia, inchizandu-ma in odaia lui, care era exact cat sa incapa un pat. Sub saltea nu era nimic. in buzunarele hainelor – nici atat. Aruncai pe mine o zdreanta de anteriu. Broasca usii era ieftina, o putea deschide si un copil.

 

CARTEA

 

Mata Vinerii spune istoria unui retetar magic si a unei familii de adepti ai marelui Sator. Plasata in Bucurestiul fanariot si epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot – ultimul bestseller semnat Doina Rusti –, povestea trece pe nesimtite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale caror fabuloase retete culinare, notate cu acribie in Cartea bucatelor rele, scot la lumina gusturile vietii arhaice si rafinamentul unei bucatarii fermecate, din vremuri de mult uitate. Carabusii prajiti, crumilla cum animis, placintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai cateva dintre mixturile vrajite ce condimenteaza peripetiile Matei Vinerii.

 

AUTOAREA

 

DOINA RUSTI este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusa in numeroase limbi, invitata la targuri si evenimente internationale, s-a impus in special prin romanele cu tematica diversa si constructie solida. Dintre acestea, amintim Zogru (2006, 2013), Fantoma din moara (2008), roman amplu despre comunismul romanesc, distins cu Premiul pentru Proza al USR, si Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Romane. Bestsellerul Manuscrisul fanariot (2015, 2016) a deschis seria fictiunii istorice, in care se inscrie si Mata Vinerii. Doina Rusti traieste in Bucuresti, este profesor universitar si scenarist. Pagina web: http://doinarusti.ro.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte