Noaptea Literaturii Europene 2017 la Lisabona                                                  Bogdan-Alexandru Stanescu despre Copilaria lui Kaspar Hauser la Bucuresti                                                  Apparatus 22 la VIENNA BIENNALE 2017                                                  Literary Talk & Reading cu Florin Iaru la Carturesti Verona                                                  ISVOR. Constantin Brancusi                                                  L’Effet aquatique a primit Premiul TV5 MONDE, RFI Romania, Institut français de Roumanie al Juriului tinerilor francofoni                                                  Marius Oprea despre Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit la Libraria Eminescu, Bucuresti                                                  Talk: Catherine de Zegher - Geta Bratescu: A Studio of One’s Own                                                  Smart Summer: 5 pasi ca sa devii mai istet vara asta!                                                  Bogdan-Alexandru Stanescu despre Copilaria lui Kaspar Hauser la Iasi                                                 
Nr.354, 05-05-2012
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Orhan Pamuk a deschis la Istanbul “Muzeul Inocentei”. “Atunci n-am stiut ca traiesc cea mai fericita clipa a vietii mele”
Bogdan- Alexandru Stanescu

Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, a inaugurat la Istanbul, simbata, 28 aprilie, Muzeul Inocentei. Muzeul gazduieste obiecte pe care Pamuk le-a adunat de-a lungul mai multor decenii. Ideea de a deschide un asemenea muzeu, care sa povesteasca despre “realitatile trecutului”, i-a venit scriitorului in urma cu peste 15 ani. Dupa aceasta, Pamuk a avut ideea scrierii unui roman intitulat Muzeul Inocentei, care sa contina povesti inspirate din lucrurile cumparate in tirguri si talciocuri din Turcia, roman care a si vazut lumina tiparului in 2008. Pamuk a precizat ca muzeul sau nu este unul grandios – expozitia este dedicata vietii de zi cu zi a unor oameni simpli, care au trait in perioada 1950-2000. Inainte scriitorul declara ca intentioneaza sa expuna in muzeu si picturi de-ale sale: in tinerete Pamuk dorea sa devina pictor. Deschiderea muzeului era planificata inca din 2008, insa inaugurarea lui a fost mereu aminata. In ultimii ani, Orhan Pamuk, care in 2011 a fost gasit vinovat de ofensa adusa poporului turc (scriitorul a declarat intr-un interviu ca in Turcia au fost ucisi 1 milion de armeni), locuieste in Goa. La proiectul muzeului Pamuk a lucrat impreuna cu un grup de arhitecti, pictori si designeri. Nu se stie exact ce suma a fost cheltuita pentru realizarea acestui muzeu, insa scriitorul a recunoscut ca banii acordati pentru Premiul Nobel (circa 1 milion de euro) au fost insuficienti.



Cum intri, in dreapta, un intreg perete alb e imbracat de covorul celor 4.213 mucuri de tigara pe care degetele frumoase ale lui Fusun le-au atins in timpul iubirii dintre ea si Kemal. Kemal si Fusun. Tinarul de familie buna, baiatul de bani gata, logodit, gata sa se casatoreasca cu Sibel, o fata de aceeasi conditie, si Fusun, vinzatoarea de 18 ani, cea care-l scoate din matca propriei vieti si-l arunca, in cele din urma, intr-o vinatoare maniacala de obiecte care vor sta, in cele din urma, la baza unui Muzeu. Muzeul Inocentei. Da, pina acum totul e fictiune, toate personajele, actiunea, chiar obiectele sint desprinse din cel mai recent roman al lui Orhan Pamuk. Numai ca, iata, in 2012 (cam cu doi ani intirziere fata de data initial anuntata), se deschide in Istanbul si un real Muzeu al Inocentei, unde am putut participa cu sprijinul Institutului Cultural Roman.

 

Muzeul poate fi savurat independent de roman

 

Pamuk apare cu punctualitate la conferinta de presa. Poarta un costum negru, simplu, camasa alba, isi tine umerii putin adusi in fata. Are miscari agitate, chiar si stilul repezit de a vorbi tradeaza un emotiv invins prin educarea vointei. Tine sa spuna de la inceput (pentru a evita intrebarea, in mod evident) ca in relatia roman-muzeu nu exista un print si un cersetor. Nu, nu stie ce a fost mai intii, avea de mult ideea acestui roman, dar era si un colectionar de obiecte la fel de impatimit, de mai mult timp. Este primul (si singurul) muzeu din lume bazat pe un roman. Si mai interesanta e aici relatia jucausa pusa in scena de Pamuk intre fictiune si realitate, dar si felul in care aceasta relatie si-a construit de la un punct incolo propriul destin. Pamuk a cumparat casa in care se afla acum muzeul cind zona respectiva era departe de eleganta discreta din prezent. Odata cu muzeul, a evoluat si Istanbulul, iar asta a facut ca proiectul initial (pastrat in ansamblu) sa capete noi valente si detalii. Muzeul s-a transformat intr-o capsula a timpului, cind urci etajele casei construite in 1897 parcurgi 50 de ani de istorie cotidiana: practic, aceasta capsula e cuprinsa intre doua straturi protectoare de fictiune/realitate, care inchid si deschid povestea de iubire a celor doua personaje: cele 4.213 mucuri de tigara fumate de Fusun, la parter si, in pod, patul in care si-a trait Kemal ultimii ani, rumegindu-si obsesia.

 

Obiectele colectionate de Pamuk sint grupate in casete, fiecare caseta avind un fundal propriu (fie ziare din anii ‘50-’60-’70, fie reviste din aceeasi perioada, postere de film), cit si o “instalatie de sunet”: imaginea alb-negru a ambarcatiunilor de pe Bosfor e insotita de sunetul valurilor, de tipetele delfinilor... Lumina care curge, prin pod, pina la parterul cladirii, e cea care delimiteaza realul de povestea de dragoste reconstruita de Pamuk prin aceste obiecte.

 

Sint 83 de casete, fiecare corespunzind unui capitol din roman. Nu, isi contrazice Pamuk intrebatorul, in timpul conferintei de presa: muzeul poate fi savurat independent de roman. “Am vrut doua lucruri cu acest muzeu: sa recreez Istanbulul acelor ani si sa ofer perechilor de indragostiti un loc unde sa se poata saruta.” Nu pot spune ca am vazut vreun sarut la inaugurare, insa lumina aceea decupa conturul iubirii, iscind un dialog intre propria duritate (a realitatii) si acea lumina, mult mai blinda, care curgea din spatele obiectelor asezate in vitrine. Lumina cea dura, lumina exterioara, e similara narativului, prezentului povestirii, care nu ia in seama (pentru ca e esentialmente invelit in ignoranta) esentialul: in debutul romanului, Kemal face dragoste cu Fusun, o patrunde pe la spate, o musca de lobul urechii stingi, fara sa bage in seama cercelul ei, care cade pe pat. Din start, Pamuk schiteaza cele doua coordonate ale romanului: inocenta celui ce-si traieste cea mai fericita clipa a vietii, fara s-o stie, si inocenta obiectului, martor mut al acestei clipe. Cele doua inocente se pierd atunci cind sint murdarite de memorie, cind devin exponate: amintirea este exponatul memoriei, iar obiectul va deveni un exponat al muzeului obsesiei. “Sa fi fost, oare, cea mai fericita clipa din viata mea? As fi putut proteja, oare, fericirea aceea, daca mi-as fi dat seama de ea, astfel incit lucrurile sa urmeze un cu totul alt fagas? Da, daca as fi reusit sa intuiesc ca traiam cea mai fericita clipa din viata mea, n-as fi pierdut-o niciodata.” Scopul muzeului lui Kemal e la fel de tragic precum finalul povestii lui de iubire cu Fusun: acela de a reconstitui fericirea prin obiecte. Tocmai de aceea, muzeul si romanul se completeaza minunat: avem o imagine mult mai clara a obiectelor, intotdeauna, iar Pamuk nu a ezitat niciodata in carte sa ofere marca, culoarea, apoi sa incarce obiectul respectiv cu semnificatia simbolica lipsa. De exemplu, celebra poseta Jenny Colon, care atrage cuplul de viitori soti in Buticul Sanzelize, acolo unde Kemal urma s-o vada pe Fusun, ruda lui mai tinara si saraca.

 

Asezarea obiectelor in vitrine, pe un anumit fundal, atit vizual, cit si sonor, sub privirea severa a titlului de capitol, nu face insa altceva decit sa creeze un nou tip de mister, asemanator unuia al cabinetelor de curiozitati. Un mister al sinesteziei (unul dintre cabinete e dedicat apelor de colonie barbatesti, de unde parfumul strabate prin sticla). Combinatia dintre cele doua mistere e una fantastica: “Si-a scos, dintr-o miscare, pantoful galben cu toc pe care-l purta in piciorul sting, a pasit in vitrina, lasindu-si la vedere unghiile vopsite grijuliu cu lac rosu, si s-a intins spre manechin. M-am uitat mai intii la pantoful gol, apoi la picioarele ei lungi si frumoase. Erau deja arse de soare, desi nu venise inca luna mai”. Pantoful galben sta in cutia lui, in muzeu, iar alaturi se afla fusta galbena, inflorata, care acopera o silueta fantomatica. E corpul lui Fusun, lipsit de chip. Asta nu face muzeul: nu pune un chip pe siluetele sugerate de obiecte, ci lasa un spatiu intunecat, care conduce direct spre inima romanului. Inima romanului fiind insa una intunecata, o anatomie a melancoliei aplicata pe actul ratat al unei vieti. Obsesia lui Kemal nu e altceva decit lupta cu djinnii care l-au posedat, care l-au orbit si l-au impiedicat sa perceapa acea clipa de fericire absoluta pe care trait-o.

 

Incercarea artistului de a reiesi la suprafata

 

Obiectele muzeului sugereaza gesturi, sint fantasmatic legate de siluetele nevazute ale celor care le-au stapinit. Tigarile, omniprezente, paharele de raki, toate presupun miini, buze, miscari repezite, elegante, stapinite, intrerupte, acte sexuale, preludii, relaxari, momente de fericire. Un teatru al umbrelor: “Fusun obisnuia sa inmoaie tigara, presind-o intre degete, inainte de-a o aprinde. Invatasem si eu acest gest de la ea, asa incit, inainte de a-mi aprinde tigara, o rasuceam si-o stringeam masinal intre degete, intocmai ca ea. Daca in acest rastimp facea si Fusun acelasi lucru, imi placea nespus de mult sa-i intilnesc privirea”.

 

De altfel, dupa cum spune chiar Pamuk, Muzeul Inocentei e incercarea artistului din el de a reiesi la suprafata. “Am pictat de la 7 la 22 de ani”, spune el in timpul conferintei de presa (stiam asta din Istanbul), “apoi m-am apucat de literatura. Muzeul asta e felul meu de a reveni la artele plastice.” “Si cam cit a costat?” vine intrebarea inteligenta din partea presei internationale. “Sa zicem ca putin mai mult decit am primit odata cu Premiul Nobel.” Intr-adevar, fotografiile vechi ale casei iti arata cit de mult s-a muncit la ea. Apoi, revine Pamuk, “nu doar banii si munca pur arhitecturala au costat cel mai mult. Ginditi-va ca am luat o pauza enorma de la scris”. Poate nu e atit de greu sa gasesti obiecte precum bilete de loto din anii ‘70, insa periute de dinti din aceeasi perioada? Se pare ca problema periutelor a fost rezolvata cu ajutorul unor cititori.

 

Mii si mii de obiecte, de la bete de chibrit, la sticle de raki, minere de usa, toate reproduc “ideea”, imaginea descrisa in roman: o subtila aluzie a lui Pamuk la pestera platoniciana? Poate merg prea departe, desi, in cazul lui, nu e exclus. Dar, daca ar fi asa, afirmatia ferma ca cele doua, romanul si colectionarea de obiecte in vederea construirii muzeului, au fost concomitente, cum s-ar aseza in schema?

 

In pod se afla patul unde Kemal si-a petrecut ultimii ani ai vietii, visind la Fusun. De sub pat se iveste o pereche de papuci de casa, asezati de parca stapinul lor tocmai ar fi parasit camera si i-ar fi aranjat astfel incit sa-i gaseasca usor la intoarcere. Pe peretele din dreapta, in vitrina, se afla manuscrisul romanului, cit si primele planuri schitate de Pamuk pentru muzeu. E, intr-un fel, un sfirsit, al cartii, al obsesiei lui Kemal si al calatoriei tale prin lumea acestor strigoi. Cobori cele trei etaje, pe scara de lemn care le leaga si le lumineaza si iesi, ezitant, in strada. Cind deschizi usa, iti dai seama ca acest clopotel, cu doua ciocanele, este “chiar” cel de la intrarea in Buticul Sanzelize, acolo unde cei doi amanti se intilnesc pentru prima oara. Iti vine sa intorci capul spre clarobscurul muzeului si sa cauti din privire picioarele arse de soare ale lui Fusun, pantofii ei galbeni....

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte