Despre filosofia prima de al-Kindi, la Cluj                                                  Dan Ciupureanu despre Omar si diavolii, la Iasi                                                  Jazz live cu Whiskydenker la Hangariada                                                  Expozitia „Orase in dialog: Bucuresti – Viena“                                                  Evenimente POLIROM JUNIOR la Sotron. Targ de carti, jocuri si distractii                                                  Seara literara cu scriitorul Gheorghe Sasarman la ICR Berlin                                                  Editura Polirom la Bookfest 2017                                                  Festivalul Filmului European saluta viitoarea capitala europeana a culturii                                                  Despre Eminescu si literatura italiana, la Salonul Intenational de Carte de la Torino                                                   11 trupe internationale si 4 zile de jazz, in iulie, la poalele Muntilor Semenic                                                 
Nr.599, 20-03-2017
Newsletter
Introduceti adresa de Email pentru a va abona:
Nr.599, 20-03-2017
Rocking by myself
11 scurte povestiri despre durere si glorie
Dumitru Ungureanu

In jungla showbiz mondiala, prezenta gastilor e o stare de fapt dura, care intrece pe alocuri in asprime, lipsa de mila si concurenta realitatea atribuita mafiei de toate natiile.



Apartenenta la una dintre ele este conditie sine qua non pentru reu­sita personala. Tradarea se pedepseste prin caderea in anonimat, care poate fi mai groaznica decat moartea pentru spiritele extrovertite. Nici trecerea in alta grupare (citeste – la alta casa de discuri) nu asigura succesul. Cine a tradat o data, e permanent suspect de recidiva. Personalitatile puternice, artistii novatori, constiintele acute s-au vazut obligate sa-si faca propriile case de discuri, propriile retele de difuzare, ca sa exprime ceea ce aveau de spus. Nu-i de mirare ca „viata de gasca“ a capatat statut de concept, a devenit tema de cantece, albume, filme, carti etc. Tot ce presupune asta – initiere, ucenicie, ritualuri, acte caritabile, gesturi violente de aparare a prietenilor, comuniune, juraminte, sacrificii – e adunat intr-o veritabila biblie a mentalitatilor, de-a lungul unei istorii care incepe in pestera omului primitiv si se regaseste, de pilda, in comentarii empatice sub postarea internetica a vreunui literat resentimentar, sictirit de poporul nerecunoscator.

 

Dropkick Murphys este numele unei „gasti“ crescute, educate si pornite sa cucereasca universul din suburbiile irlandeze ale orasului Boston, leaganul atator „nebuni“ care au uimit si chiar au socat secolul XX. Mediul muncitoresc, sara­cia si viata grea n-au anihilat pofta de viata, nevoia de dragoste si dorinta de imbogatire. Aparent ghidati de filosofia rezumata in cuvintele „take it and run“ (ca-n piesa de pe albumul The Warriors Code, 2005), irlandezii stiu foarte bine pe ce lume traiesc: World Full of Hate (Blackout, 2003). Nu neglijeaza contemporanii, nici nu-si uita stramo­sii: For Boston; The Legend of Finn MacCumfail; The Rocky Road to Dublin; Heroes From Our Past; New American Way (Sing Loud Sing Proud, 2001). Cat anume din ce canta este adaptare la spiritul timpului si cat este optiune programatica, aproape ca n-ar trebui pus in cantar. Pentru ca impresia cople­sitoare pe care ti-o lasa un album sau un concert Dropkick Murphys este de ardere completa in focul fiecarei melodii. Si asta datorita genului muzical cultivat: punk-rock oi!. Prezenta instrumentelor tipice genului celtic-music anuleaza orice urma de impotrivire „critica“ la adresa oricarei piese. Unor ascul­tatori le poate pica greu la stomac simplitatea naturala, rugozitatea orchestratiilor sau mesajul frust din texte. Cine se debaraseaza de prejudecati are placerea sa descopere ca irlandezii acestia din America pastreaza nealterat spiritul primar al rockului, care a fost initial revolta impotriva ipocriziei, a falselor valori, a inchistarii sufletesti. Nu-i vor asculta pe Dropkick Murphys cei pietrificati in rigoarea unui sistem inchis, sufletele moarte nelipsite in toate epocile, in indiferent care tip de societate.

 

Ken Casey, bas si vocal, este tipul care a pus bazele grupului, prin 1995. Dupa cateva incercari, formula de baza se stabileste cu Matt Kelly (tobe), Al Barr (vocal), James Lynch (chitari), Tim Brennan (chitari, claviaturi, banjo, bouzouki), Jeff DaRosa (chitari, muzicuta, claviaturi). Periodic, apar colaboratori cu instrumente traditionale, cum ar fi obsedantul si vivacele cimpoi sau vioara electrica energic gadilata. Per total, o muzica pe cat de frumoasa, pe atat de sana­toasa, cu texte care spun direct ce trebuie spus despre conditia individului contemporan din orice tara, din Boston pana la Moscova si de acolo pana la Rio de Janeiro, nesarind primitorul Paris, miticul Dublin ori fermecatorul Tuttlingen, unde se organizeaza un festival dedicat trupelor punk-rock oi!.

 

Opt albume de studio l-au precedat pe cel cu titlul tradus in titlul articolului, editat recent la propria casa de discuri. Auditia lui m-a intinerit.

Galerie
Comentarii
Adauga comentariu
Nume
Email
Subiect
Mesaj
Cartea romaneasca | Dan Lungu | Lucian Dan Teodorovici | Fara Zahar | Observator cultural | Gheoland | Teatrul Tineretului din Piatra Neamt |
Romania culturala | Ada Milea | Libraria Noi | Cuvantul | Vasile Ernu | Libraria Mihai Eminescu | Radio Romania Muzical | Centrul National al Dansului | Revista Orizont | Infocarte